Dai si tu un peștic?

Eu si sotul meu mergem de duminica trecuta pana la Inviere in fiecare zi la biserica si primesc atata mangaiere cum nu ma poate mangaia nimeni pe pamant.

Haideti sa va zic ce s-a intamplat luni 18 aprilie 2011 la slujba de seara:

Florin a tinut post negru (luni se tine pentru familie, pentru spor). Nu a fumat, nu a mancat, nu a baut nici apa si nici nu s-a plans. I-a scapat un amanunt… aia cu iubirea de aproapele… Asa ca tine post cu o vointa sora cu incrancenarea, dar e si in silenzzio stampa, nu prea baga pe nimeni in seama.

Eu, mai putin merituoasa (tin post normal, dar fumez…), dar mai prietenoasa si mai iubitoare de oameni, ma bag in seama cu o doamna in varsta in biserica, pana sa inceapa slujba. Vorbeam despre cartile expuse pe o masa si, la un moment dat, femeia ma trage in jos ca sa imi zica ceva la ureche. Ma aplec cu gratie crezand ca vrea sa imi ceara bani si auzi ce imi zice: „Nu va suparati domnisoara, as vrea sa va cumpar Mica Biblie, o aveti?” Soc… am inceput sa ma balbai, eram cu o carte pentru copii in mana si am incercat sa deslusesc intentia. Ii zic, incurcata, „o am, avem doua Biblii, dar va multumesc tare mult pentru intentie”. Ea continua: „… sau alta carte care va place… Doamne fereste, nu fac asta pentru ca nu ati avea bani, dar e placerea mea!” M-am uitat zambind pe masa. Le aveam cam pe toate, nu imi venea sa o las sa arunce banii si ii raspund:  „Le am cam pe toate si sa stiti ca aparentele inseala, acum chiar suntem intr-o criza financiara, suntem someri…” Femeia ma intrerupe si imi zice cu bucurie: „Atunci va rog sa imi permiteti sa va dau contravaloarea cartii” si scoate o bancnota de 50 de lei si mi-o indeasa in mana!

Femeia care mi-a daruit un duhovnic acum 12 ani mi-a zis o vorba: „La pomana nu se asteapta, se da navala!” De atunci ma duc si cer cu curaj bucatele de paine sfintita si lumea se bucura de navala mea!

Revin la momentul bancnotei… Cred ca m-am facut ca semaforul! Schimbam culorile in functie de sentimente de la o secunda la alta! Ba ma simteam jenata, ba bucuroasa, ba ma invada iubirea pentru ea. Am intrebat-o cum o cheama ca sa ma rog pentru ea. Atunci s-a facut si ea rosie la fata de iubire si bucurie, mi-a strans mana si a zis Felicia! Stiam ce isi doreste, nepotei! Apucasem sa schimbam doua vorbe in care ne-am comunicat rapid ca si in cazul meu (42 de ani) si in cazul fiicei ei (50 de ani) este nevoie de o minune ca sa vina bebelusi… Am iubit-o toata slujba, m-am rugat sa ii faca Dumnezeu minunea asta daca le e ingaduit si sa o rasplateasca material inmiit! Tot restul slujbei am trait sub starea asta de iubire pentru o femeie! Pentru un suflet bun!Florin a ramas mut si orb la tot ce se intampla la mai putin de un metru in fata lui. Si acum ma intreb daca a inteles ceva… Nu cred.

Dai si tu o cafea?

In dimineata acelei zile, il rugasem sa imi faca o a doua ceasca de cafea, dar raspunsul lui m-a mirat si m-a facut sa ii aplic o corectie. Mi-a zis ca trebuie sa facem economie ca nu avem de unde sa cumparam alta! I-am spus sa inceteze sa se mai poarte ca un sarantoc. Nu suntem saraci, avem tot ce ne trebuie si Dumnezeu o sa ne mai dea! Actele astea de saracie, in care pui ingrediente de proasta calitate ca sa faci mai MULTA mancare este de-a dreptul paguba! Mancarea este atat de ne-gustoasa si de multa incat ajungem sa o aruncam. Aruncam spaghetele Barilla pentru ca s-a zgarcit sa cumpere sos Cirio si a pus unul „bagabont”. Consecinta… mancarea a fost atat de buna incat ne-am schingiuit mancand o data si restul a ramas pe aragaz pana a doua zi cand a luat drumul cosului de gunoi! Astea sunt actele de saracie. Si e doar un exemplu…

Nu a inteles nimic din toata intamplarea cu femeia. I-am sugerat ca poate am primit banii astia datorita lui, ca a tinut post negru, dar a negat vehement: „Nu, ca tie ti i-a dat!” Si o spunea cu o oarecare invidie. Si cum ramane cu „un trup si un suflet”? El s-a straduit, dar eu am fost prietenoasa. Lui nu ar fi avut cum sa ii dea, pentru ca e prea mandru ca sa primeasca. Tot nu a inteles. E in competitie cu mine si imi vine sa rad!

Dai si tu un peștic?

Va mai zic o intamplare la fel si tot recenta. Lectii faine pentru cine are minte sa inteleaga si inima sa simta. Dumnezeu face minuni in fiecare secunda, dar suntem prea absorbiti de visele noastre rigide si indepartate ca sa le putem percepe pe cele de acum si aici (hic et  nunc)…

Sambata, inainte de Florii… Il intreb pe Florica al meu: „Dai si tu un peştic de ziua ta, ca e dezlegare la peste?”

„Nu, ca nu avem bani!” Ok. Ma busea rasul-plansul, dar am ramas calma. Duminica, Liturghie… Florii… Ca niciodata, mi-a venit sa ies din biserica pentru ca ma plictisea tare predica unui preot pe care nu il mai vazusem pana atunci. M-am asezat pe scari, afara, langa puradeii care asteptau sa se impartaseasca. La un moment dat vine un baiat tanar si scoate din rucsac o punga cu cozonac, un mar, o portocala si… hai sa vad daca stiti… O CUTIE DE SARDINE IN ULEI! Moartea mea! Imi plac sardinele la conserva cu lamaie de imi ploua in gura! Nu mi-a dat doar mie, dar eram si eu printre cei alesi!

Imi radea inima de bucurie si m-am dus la Florin si i-am zis  „Na, mi-a dat Doamne-Doamne peştic, ca tu nu ai vrut sa-mi iei!” A inghitit cu noduri si mi-a zis ca avea de gand sa imi faca spaghete cu ton… Tarziu nenica, Doamne-Doamne a fost mai prompt!

Sa stiti ca umblu bine imbracata, eleganta, deci nu cred ca ma confunda cineva cu un homeless… Imi da Dumnezeu prin oameni! Sa le fie de folos si lor ca mie atata iubire imi dau printr-un simplu gest de omenie…Mi se umple inima de fericire.

Si lui Florin ii da Dumnezeu, dar e prea ocupat sa ma invidieze pe mine ca sa mai si observe… Azi a fost la un interviu pentru un job… Sa vedem…

E asa frumos sa te rogi seara si dimineata, sa mergi la biserica, sa il iubesti pe Dumnezeu in fiecare clipa! Atata mangaiere primesti incat ai vrea sa traiesti in starea asta de extaz in fiecare clipa, dar… astea sunt daruri de la Dumnezeu, nu tot timpul le simti. Uneori rugaciunea e uscata si „la norma”. Alteori nu e. E greu sa te rogi cu tigara intr-o mana si cu berea in cealalta… aici vorbesc despre mine. Strict.

Miercuri 20 aprilie 2011

Asta trebuie sa v-o povestesc ca nu ma pot abtine. Considerati ca este continuarea epistolei de mai sus…

Stiti partea aia in care l-am rugat pe Florin sa imi mai faca o cafea si el a reactionat ca un putin credincios. I-am zis ca nu suntem saraci si daca se termina cafeaua, Dumnezeu o sa ne mai dea…

Azi am plecat la interviu pentru un job, dar s-a dovedit ca era vorba de un pseudo-job…

Am ajuns mai tarziu acasa decat preconizam si mai eram si prea machiata ca sa ma duc la biserica. Pe la 20.30, cand s-a terminat slujba, Florin a venit de la biserica cu o mare sacosa in brate. Nu intelegeam. Stiam ca bani nu are la el… Mi-o  pune in brate si zice: „de la prietena ta de la biserica!”

Am ramas cu gura cascata! M-am apucat sa cotrobai:

– un Panetone de la Balocco

– o sticla de vin rosu

– o ciocolata mare cu portocale

– patru prosoape superbe noi

– un ou pictat manual si un iepuras de ciocolata

– si… ia ghiciti elemetul simbol! Un pachet de cafea Lavazza!

Iar mi-a luat-o inima la trap cu iubire pentru Felicia, dar mai ales pentru Dumnezeu care mi-a dat punctual ceea ce a stranit manifestarea nadejdii mele (cafeaua), dar si multe in plus. Cel mai mare dar este faptul ca Doamne-Doamne mi-a confirmat a nu stiu cata oara ca MINUNILE  LE  FACE  PRIN  OAMENI! Ma simt ca si cum mi-ar fi trimis un inger cu daruri, ca rasplata pentru credinta mea nestramutata ca ne ajuta si ne iubeste pe toti.

Intr-o buna zi o sa fiu si eu ingerul cuiva, pentru ca pe Felicia o sa o rasplateasca Dumnezeu mai bine decat pot eu sa o fac. Pana atunci o sa am grija doar sa ma rog pentru ea. Poate intr-o buna zi, daca Dumnezeu imi va da har destul, o sa ii pictez o icoana frumoasa.

Va doresc bucurie in inimi si sa inviati odata cu Hristos!

Read Full Post »

Liturghia de azi in ochii unui pacatos

Pacatosul sunt eu. De foarte mult timp nu mai ajung la Liturghie. Ce ma opreste? De regula lenea. Ca un facut, ori ma trezesc prea tarziu, ori ma apuc de cafea si vicii imediat dupa ce m-am trezit, mai deschid si computerul si deja s-a facut ora 11.00. Unde sa ma mai duc la finalul Liturghiei? Imi promit ca merg seara la vecernie si cateheze si … bineinteles ca nu mai ajung. Asa trec saptamanile la rand si ma trezesc ca au trecut lunile si nu am mai fost de un anotimp la cea mai puternica slujba din cate exista, Liturghia. Azi s-a intamplat ceva. Altceva.

M-am trezit la ora 09.30 in sunetul clopotelor de la biserica din celalalt capat al strazii decat mergem de obicei. De fiecare data cand le aud mi se strange inima de dorinta de a fi acolo, dar… azi am ajuns pentru prima data dupa opt luni!

Cand colegii de banca se inhaiteaza la prostii, profesorii ii muta in banci diferite

Asta a fost revelatia pe care am primit-o cand ma intorceam de la biserica. Extrapoland problema la casnicia noastra, care a inceput sa adune destula tensiune de o vreme, am inteles ca intre soti se intampla la fel. Cand se inhaiteaza la prostii, Dumnezeu ii desparte. Poate nu ii desparte in fapt, ci doar spiritual. Atunci apar tensiunile care se descarca in conflicte verbale si apoi apare divortul emotional. Continua sa traiasca impreuna, dar sunt doua entitati separate, nu un cuplu.

Pusi in banci separate

Dupa ce ne-am certat pe niste cioburi, ne-am baut cafeau si am ras cateva tigari, el a plecat la biserica. Eu am mai ramas un pic ca sa il „dau uţa” pe diavolul responsabil cu ne-mersul la biserica. Dupa ce i-am facut pe plac o vreme m-am infuriat pe el si l-am pus jos ca sa ma imbrac. Ala tot pe mine, mai mult ma scarpinam decat ma imbracam. Atunci m-am pornit sa spun Rugaciunea Inimii. Dupa cateva repetari eram deja imbracata decent, la usa. Am plecat catre biserica, dar de data asta nu am mai luat-o in dreapta,catre coltul strazii, unde stiam ca il gasesc pe sotul meu, ci m-am dus in stanga, spre biserica aceea care de opt luni ma cheama cu clopotele ei grave. Era deja ora 11.00.

Pe drumul pustiu, am vazut o femeie grasuta, imbracata de casa, care dadea cu ravna zapada din fata portii. M-a strafulgerat un gand: ” suntem doua pacatoase, eu o lenesa incurabila si tu o harnicuţă care a uitat sa respecte ziua Domnului”. Imi venea sa o iau de mana cu mine la biserica, macar o ora, cat mai ramasese din slujba. Poate nu ar fi venit, dar macar i-as fi lasat informatia ca a munci duminica e lipsa de respect pentru ziua in care pana si Dumnezeu s-a odihnit. Mi-am vazut de drum.

Prima senzatie cand am ajuns in fata bisericii a fost ca Liturghia s-a terminat si ca nu mai e tipenie de om inauntru. Am intrat timida si m-am pomenit intr-o biserica frumoasa, curata si luminoasa, in care toate femeile aveau capul acoperit, barbatii stateau pe dreapta si femeile pe stanga, era loc destul, iar un cor canta ca in Rai. Am ajuns la „Tatal Nostru”. M-am asezat in genunchi ca toata lumea si am ridicat ochii la un barbat care dadea din maini la cativa metri de mine. Initial ma gandeam ca isi face semne cu cineva, dar apoi mi s-a umflat inima brusc si m-a pornit plansul cand am realizat ca de fapt CANTA „Tatal Nostru” prin limbajul semnelor pentru niste surdo-muti.  Cantau toti! Cu mainile! Si acum imi vine sa plang cand privesc tabloul panoramic: femeia intreaga si sanatoasa cu lopata in mana, surdomutii cantand cu mainile Rugaciunea Imparateasca, iar eu, frumusel imbracata, ajunsa la biserica pe final de Liturghie pentru ca mi-a fost lene!

Lumina

La predica, un parinte venerabil, si-a inceput cuvantarea explicandu-ne ce inseamna Pericopa, cum se incheie azi ciclul sarbatorilor care au debutat cu Nasterea Mantuitorului si alte asemenea. Iar m-a strafulgerat un gand… „Mai, dar ce teologic ne vorbeste preotul, mai bine ar renunta la tipicuri si ne-ar vorbi despre chestii practice, cum sa  facem sa pacatuim mai putin, cum sa luptam cu ispitele…” La momentul in care mintea a revenit la discurs, parintele vorbea despre lumina. Mi-am tras sapca mai sus de pe urechi ca sa aud mai bine, pentru ca termenul de „lumina”  ma fascineaza inca din adolescenta. E unul dintre cuvintele pe care le iubesc. Mai iubesec si cuvantul „iubire”.

Nu stiu exact ce spunea, dar am simtit o raza pe  mine care a inceput sa creasca sa ma inunde si sa ma umple pana inima mi s-a umflat din nou iar din ochi au inceput sa curga lacrimi linistite. Lumina s-a amplificat fara sa doara, nu-mi amintesc daca am clipit, dar stiu ca de gene mi se aninasera niste lacrimi care au facut din imagine o perdea de lumina calda, stralucitoare si mai stiu ca nu durea pe retina. Prin perdeaua asta ma uitam tinta la icoana Mantuitorului din partea dreapta a Usilor Imparatesti si la un moment dat I-am spus „ajunge, nu imi da mai mult ca imi explodeaza inima de fericire!” Am inteles intr-o fractiune de secunda cam cat de jos este nivelul meu de vibratie, daca un pic de lumina poate sa ma faca sa intru in fibrilatii. Cerem sa Il vedem pe Dumnezeu ca sa credem… Daca l-am vedea ne-am face scrum! Am avut si momentul ala de indoiala specific credinciosului care inca mai cauta explicatii. Am patit ca Petru care, mergand pe apa, s-a indoit si atunci s-a scufundat in valurile ucigase. Indoiala mea suna asa: ” Oricine se asaza in locul asta primeste lumina pentru ca in dreapta e fereastra pe care intra soarele”. Atunci lumina a inceput sa scada. Poate vreun nor… Cand mi-am adus aminte ca am mai trait o data starea asta si atunci am inteles ca Dumnezeu a creat tot ce vedem si ca este normal sa se slujeasca de lucrurile materiale ca sa iti dea ceea ce ceri, lumina a crescut la loc.

S-a impartasit un ingeras

Un preot mai tanar a iesit cu potrul cu Sfanta Impartasanie, l-am privit ca de fiecare data, ca un ratacit in Sahara care ii vede pe altii ca se adapa dintr-o plosca cu apa rece si limpede… Sorbeam starea celor care beau… Dar azi, un singur copilut, mic cat un boschet si cuminte ca un inger, s-a infruptat din carnea si sangele Mantuitorului. L-am privit cu respectrul celui care vizioneaza un film cu un singur actor. El, impartasitul.

La final, preotul a venit langa mine ca sa binecuvanteze bucatele de pe masa, cu o „ciurda” de copilasi cuminti dupa el. Nu eu am folosit termenul de „ciurda de copii a preotului”,  ci preotul insusi parafrazandu-l pe Creanga. Trebuia sa vedeti mutriţele alea cuminti cand au primit cate un mar de pe masa si cate un pateu! Cum sa nu te apuce din nou emotia? Cum sa te uiti la ochisorii aia si sa nu razi printre lacrimi? Niste pui de om, nevinovati si fericiti ca au primit papa la gura.

Oare lumina pe care o primesti se vede?

Ne-am asezat frumos la rand la miruit. Faceam bilantul, nimic nu m-a tulburat, nimeni nu m-a suparat, nu m-a calcat nimeni pe maini si nimanui nu i-am stat in drum… „prajituri” de la Dumnezeu… azi am primit un TORT intreg! Inca imi simteam inima marita in piept si zambeam a liniste cand mi-a venit randul. Atunci, preotul s-a uitat in ochii mei si m-a intrebat: „Cum va cheama pe dumneavoastra?”  I-am raspuns. Apoi m-a intrebat: „Cum ati ajuns aici, ati mai fost?” Imi venea sa ii pup mana si sa il intreb daca vede ce am primit eu azi! Dar m-am abtinut, i-am spus doar ca stau foarte aproape si ca, de luni de zile, clopotele lui ma cheama. Ca pana acum mergeam in coltul celalalt al strazii, dar ca azi am descoperit un loc minunat. A fost surprins placut si zambind larg mi-a raspuns: „Daca e chiar asa, atunci o sa mai veniti!”

O sa mai merg.

La iesire am intrebat cum se numeste preotul… Victor Frangulea.

Revelatia

Intorcandu-ma spre casa am salutat cu glas tare catelul batran si ciufut pe care il vad mereu iesind din curtea scolii, am continuat sa zambesc pana am ajuns acasa. Atunci a aparut metafora cu colegii de banca. Dumnezeu ne-a separat un pic ca sa ne arate fiecaruia dintre noi ceva. Ce i-a aratat lui nu stiu, ca nu l-am intrebat, dar nici ce am primit eu nu i-am zis… Poate o sa citesca ce am scris acum. Sau poate nu. Probabil ca ne vom impartasi toate invataturile dupa ce vom fi invatat fiecare sa Il punem pe Dumnezeu mai presus de orice. Dumnezeu nu ne separa ca sa ne pedepseasca, ci ca sa NU ne pedepseasca mai tarziu.

Mutumesc Doamne!

Read Full Post »