Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2011

Intr-o seara, am tamaiat iconele din casa si nu fac asta cu gandul sa alung demonii… ci mai degraba e un dar pe care il fac icoanelor, asa cum auzim la biserica „intru miros de buna mireasma”. La un moment dat mi-am dat seama ca am uitat una, o icoana in care nu am stiut niciodata cu precizie ce sfant e zugravit… M-am intors si i-am cerut iertare. Aveam un sentiment de culpa, dar era marunt in fata sentimentului de mila si iubire.

La o zi dupa asta, am luat aparatul foto sa fac o poza prin casa si, uitandu-ma la ce am pozat, am ajuns la o imagine care m-a lasat cu gura cascata. Era icoana de mai jos.

Sotul meu se trezise mai devreme si a surprins o lumina ciudata. El, care nu ar face o poza nici daca l-as ruga, a luat aparatul si a facut cateva poze. In toate apare lumina asta si nu poate fi o reflexie a lentilei pentru ca a fotografiat-o din mai multe unghiuri. Pentru el a ramas o enigma. Pentru mine a fost un raspuns!

Ulterior am citit pe spatele icoanei ca este Sfantul Apostol Andrei, ca este o replica pe panza, care respecta proportiile si cromatica originalului, o icoana din Moldova, secolul  al XVII-lea. Este piesa 125 dintr-o serie limitata. Mai tarziu, sotul meu a facut o legatura importanta cu faptul ca de ceva vreme este foarte atras de cultura si credintele dacilor. Sfantul Apostol Andrei a crestinat poporul nostru inca de pe vremea dacilor!

Am mai urmarit cum pica lumina dimineata, dar acea aura nu a mai aparut. Pentru mine a fost suficient. Am mai adaugat un sfant in buchetul iubirii de Dumnezeu! Sfintii intermediaza pentru noi si ne dau daruri pe care le-au facut si in viata. Singurul lucru care ma face sa ma indoiesc este faptul ca nu sunt vrednica sa primesc asemenea semne…

P.S. Sper ca s-a inteles faptul ca icoana uitata la tamaiat e chiar aceasta.


 


Anunțuri

Read Full Post »

Ca sa nu mai primesc intrebari de genul… „blogul asta mai e activ?”, o sa va scriu in fiecare zi cate un „traiesc”.

Uneori, tocmai pentru ca traiesc nu am timp sa postez ceva nou. Azi spre exemplu am fost cam toata ziua pe drumuri. In principal, la scoala. Ce sa va zic, ca profa de engeza e o scumpa? Ca o iubesc pe „diriga”? Ca am luat azi un 8 la Reumatologie si ca m-a durut?

Ca scoala ne-a acordat bursa mie si sotului meu pentru a pleca la schimb de experienta in Olanda (Leiden) si ca suntem fericiti? Ca avem o colega in clasa (nu foarte frumoasa, dar batraioara si un pic cam rea…) care astazi a zis ca o bursa ajunge la doi oameni casatoriti… ca si cum barbata-miu ma ia in spate  pe post de rucsac in avion si in tren, mananca el si eu ma uit, la muzee intra unul dintre noi si ii povesteste celuilalt…

Mda, sunt un pic satula de reactiile ei repetate. Am deja alergie la replica „lasa, nu va mai plangeti, ca noi avem copii acasa” atunci cand le spunem ca daca strangem bani de un banchet dam cat ne putem permite din pozitia de doi someri cu participare dubla. Adica… daca fiecare din clasa trebuie sa puna 30 de lei, noi trebuie sa dam 60, iar pentru o familie in care amandoi suntem someri si veniturile sunt zero, a plati dublu decat alt elev care castiga un salariu, pe langa cel al sotului (- cheltuielile cu copiii), devine o suma chiar mare… Daca acel om cu copiii acasa a platit prima rata a taxei scolare 13 milioane si a fost un efort financiar… oare ce efort financiar face familia de someri ca sa plateasca 26 de milioane de-odata???? Ma mai deranjeaza si faptul ca la lucrari, tot de la noi copiaza… Oare nu ar trebui sa instituim o taxa (gen drepturi de autor) pentru ca noi invatam si altii temina scoala uitandu-se urat la noi (ca ne e greu sa platim dublu), dar frumos la lucrarea de pe banca?

„Avem copii acasa”… Ei o vad ca pe o povara, noi ca pe o binecuvantare de care inca nu avem parte pentru ca am pierdut 3 sarcini in ultimii 2 ani. Ei au ingeri care sa-i mantuie si sa le dea o cana cu apa la batranete, noi doua pisici care ne umplu viata de iubire si amuzament, dar dupa care o sa plangem amar cand vor fi batrane si vor muri… Si pare destul de probabil sa moara inaintea noastra.

Stiu ca cea mai taioasa rautate vine, in principal, din invidie si ca situatia ar putea parea absurda ca niste oameni pentru care banul e rege pot invidia doi someri fara copii… dar nu e. De fapt, e cea mai clara dovada ca BANUL NU ADUCE FERICIRE! Nu situatia financiara o invidiaza, ci armonia unui cuplu care e hotarat sa il slujasca pe Dumnezeu si de aceea in schimbul  banilor au armonie, iubire, fericire si… timp sa invete cat sa merite o bursa!

Colega cu pricina e genul de asistent medical care se va uita urat la bolnavul care nu da spaga pentru o perfuzie, chiar de omul ala ar avea aripi de inger! Aia numesc eu saracie, un suflet mort care nu are idee despre cum e sa iubesti oamenii, nu are un trup ok, o minte agera, timp sa invete sau capacitatea sa inteleaga lucruri profunde sau sa faca niste calcule matematice simple. Nu sunt sparata pe ea, o compatimesc, dar nu mi-as pierde vremea sa ii ofer „perle”, mi-ar lua prea mult timp sa o invat abecedarul omeniei.

Pot ajuta cu multa rabdare oamenii care cauta bogatia sufleteasca, echilibrul, lumina, iubirea, dar femeia asta este la stadiul in care nici macar nu se intreaba daca asa ceva exista! Ea vede doar ca noi plecam in Olanda si ca primim niste bani de la scoala, ca si cum banii aia ar fi o recompensa, nu un mijloc de a supravietui aproape o luna intr-o tara straina, pentru a aduce informatii scolii. By the way… o bursa este echvalentul costurilor bileteleor de avion, cealalta pentru: tren zilnic intre orase, mancare, bilete de autobuz, vizita la muzee (timp de 14 zile pentru 2 oameni) si cadouri pentru colaboratorii olandezi.

Mda… cred ca ce am facut eu acum se numeste bârfă… dar sunt un om autentic, deci o fac cu sinceritate.

In alta ordine de idei si revenind la scuza de inceput… Uneori creativitatea mea nu tine de semantica, de aptitudinile literare. Vine muza (aceeasi) si imi pune in brate, in loc de tastatura, o pensula, un carton de la un calendar perimat si ceva tuburi de tempera. Na… ce sa fac? Ma execut!

Read Full Post »