Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2008

Sincronizare inversa

Ieri, 9 august 2008 la ora 7 si douazeci, ceasul a sunat si m-am dat jos din pat rapid, ca sa nu ma rapuna cumva oboseala orelor prea putine de somn. Aveam senzatia de nisip sub pleope ca dupa o noapte de betie. M-am spalat pe ochi, pe dinti si am luat telefonul sa-l sun pe M, un barbat care a avut candva o forma de cancer si acum e vindecat complet. Imi promisese ca va da cateva telefoane ca sa ma ajute sa adun oameni dispusi sa doneze sange pentru prietenul bolnav de leucemie si care avea nevoie urgenta de plasma si trombocite. Nu a raspuns. Asteptam. Nu stiu ce, dar stateam cu telefonul in mana si asteptam. In urmatorul minut am primit un sms. De ce oare am stiut ca nu e de la el? Era un text scurt si infiorator: „A murit Nicu”. Ulterior, printre bocete, am aflat cat de ironic ne-am sincronizat. Fix la 7 si douazeci, cand ochii mei se deschideau, ai lui se inchideau pentru totdeauna.

S-a stins linistit ca un pui

Candva, o batranica dintr-o biserica, m-a vazut plangand cu sughituri si m-a intrebat ce mi s-a intamplat. I-am spus ca tatal meu chiar in momentul acela e pe moarte si are dureri mari. Auzisem de slujba de Maslu, dar nu stiam cum se face. Mi-a axplicat cu rabdare tot ce trebuie sa fac si la sfarsit mi-a zis: „Daca Dumnezeu vrea, ii face o minune si se face bine, daca nu, moare linistit ca un pui”. I-am multumit cu inima putin mai usoara, i-am aprins tatalui meu o lumanare la vii si am plecat spre casa. In fata usii cautam frenetic cheile in geanta pentru ca de dincolo de usa razbatea ţârâitul telefonului. Am intrat in fuga si am raspuns. Era sora mea care, cu glas moale, mi-a zis: „Tata s-a dus”. Imi tremurau mainile, iar lacrimile isi faceau loc dureros spre afara, ca un vulcan. M-am trezit vorbind: „Iti multumesc Doamne”! Inimaginabil, dar asta mi-a iesit pe gura atunci cand Dumnezeu mi-a luat cel mai drag om de pe pamant! Si am intels: s-a stins ca un pui.

Ulterior am mai fost pusa in situatia de a merge la slujbe de Sf. Maslu si am vazut si varianta cealalta de raspuns. Omenii aceia traiesc si acum. Pentru Nicu s-a dus o prietena, care are multa putere in rugaciune, chiar in ziua de Vineri 8 august, dar si in cazul lui, Dumnezeu a decis pentru „linistit ca un pui”.

„Casa mai fac, dar de la groapa nu ma mai intorc”

Rar mi-a fost dat sa vad oameni atat de hotarati sa lupte pentru viata si cu atata demnitate. Diagnosticul de leucemie acuta mieloblastica s-a confirmat in data de 3 august 2008 si a fost trecut imediat la chimioterapie. A doua zi l-am vizitat. De cum am intrat pe usa am dat de ochii lui albastri si zambetul elegant pe cale mi l-a afisat toata viata. Era doar putin mai slab decat il stiam, in rest la fel: respectuos, cuminte, calm si foarte hotarat sa gaseasca o rezolvare problemei care s-a ivit. I-am explicat pe şleau ca stiu diagnosticul si vreau sa stiu de la el ce se poate face. Nu incercam sa il periez, sa il incurajez, sa il pacalesc, sa ii zambesc altfel decat am facut-o toata viata, ci pur si simplu incercam sa fim eficienti impreuna. Mi-a spus ca are grupa sanguina B III, dar nu a stiut sa-mi spuna daca e pozitiv sau negativ. Eram compatibili, dar asta nu conteaza atunci cand donezi pentru cineva. E binevenit sangele din orice grupa, pacientul va primi in schimb cam jumatate din cantitatea de sange donat, dar, fireste, o grupa compatibila cu a lui (B III sau 0). I-am zis ca vom lupta, ca boala asta fulgeratoare nu poate fi decat un avertizment, ca ceva nu face bine in viata lui si trebuie sa schimbe. I-am zis ca dincolo de cauzele fizice ale bolilor sunt si cauze subtile si poate inconstiente. Leucemia are ca origini toate sentimentele de ura indreptate spre altii sau chiar asupra propriei persoane. I-am sevit direct in teren problema fostei sotii, care s-a indragostit de altcineva si a plecat de acasa facand un alt copil cu noul barbat. „Inceteaza  sa o condamni! Impaca-te cu ea, cu situatia, iubeste-o neconditionat si doreste-i bine. Asta iti va vindeca si sufletul si boala!” Nu era pregatit sa inteleaga, iar eu nu putem vorbi mai intim pentru ca in salon se mai aflau si alti oameni. Fiind sub perfuzie, nu am putut sa-l scot in curte sa vorbim doar noi doi. Am renuntat, cu promisiunea ca il voi suna zilele urmatoare sa il prind fara perfuzie. Mi-a promis ca o sa lupte. Era frumos, viu, puternic si foarte optimist. Cred ca toata viata imi voi aminti replica lui la fraza: „Hai, luptam, ca nu e vreme de vacanta, mai ai treaba pe pamant „( cu referire la fetita lui superba, de 5 ani, pe care o crestea singur). Raspunsul a fost: ” Daca trebuie, imi vand si casa! Casa mai fac, dar de la groapa nu ma mai intorc”…

Marti pleaca la groapa

Acum trupul i se odihneste intr-un frigider, dar… sufletul? Oare intelege ca a murit? Unde se duce, ca la mine nu a venit in vizita. In ciuda oboselii nu am putut sa dorm pana foarte tarziu in noapte. Speram sa ma viziteze in vis. Nu a venit inca. Sunt sigura ca vegheaza deasupra fetitei lui. Il astept cu rabdare pana cand va avea timp si pentru mine.

In dupamaiaza zilei de Vineri 8 august i s-a alterat brusc starea. Acuza ameteli si, la un moment dat, a inceput sa delireze. Pe la ora 22.00 am primit un telefon de la prietena mea si mi-a zis ca ii este mult mai rau. Mi-a mai zis ca a avut momente de luciditate si ca le spunea celor din jur sa ma sune, ca eu il pot ajuta. Avea nevoie urgenta de trombocite si plasma. M-am apucat sa dau telefoane pe la prieteni si i-am rugat plangand sa ma ajute. Au sarit imediat, dar… mai toti erau plecati din Bucuresti. Luni, dimineta la prima ora, era cea mai apropiata data cand ar fi putut dona sange. Am facut o lista de vreo 10 persoane. Nu aveam stare, asa ca, cu riscul de a-l obosi, mi-am luat sotul si am fugit la spital. In curte m-am intalnit cu inca 3 prieteni care aveau grija de el. Medicul le recomandase sa ramana cineva peste noapte cu el. Cumnata lui abia plecase… multa lume il iubea. Multa lume plange acum.

Cand am intrat in rezerva, am intalnit aceiasi ochi albastri atintiti spre mine, dar pe un ten livid, cu cearcane vinetii si doua buze albe, cu vagi urme de sange, mi-au rostit stins numele. „Găbitză!” Era constient si la fel de curajos, doar vocea era stinsa si respiratia sacadata… abdominala. Semn rau. Isi oprise singur perfuzia de sange terminata (lucru pe care il facea frecvent) si a cerut apa. Si-a dus singur sticla la gura, a baut ca un om sanatos si mi-a dat sticla sa ii pun capacul. I-am zis ce am rezolvat. Ma asculta activ si dadea din cap a aprobare. I-am zis ca trebuie sa reziste pana Luni. A dat din cap afirmativ si a zis „da, rezist”. Am vorbit despre Dumnezeu. Isi punea toata increderea in El. I-am spus ca multa lume il iubeste si ca acest lucru e mai important uneori decat viata insasi. Mi-a spus: „Stiu”. I-am dat punga cu plasma de sub perna si i-am zis sa o incalzeasca in mana (avea mainile foarte calde) pana chem  o aistenta sa ii puna perfuzia. Inteligenta lui nativa si practica m-a uimit o viata intreaga. A bagat-o sub tricou pe abdomen. I-am pus mana pe un genunchi si in timp ce ii spuneam in gand Tatal Nostru… a atipit.

Somn de copil

Privindu-l cum doarme, mi-au revenit vii in memorie imagini cu el de cand era copil si eu adolescenta. Cum il dadeau in leagan ambii parinti (parinti adoptivi. Mult timp nu am stiut asta, nici noi, nici el.) Parinti care au fost tratati ca sfinti atunci cand Nicusor a devenit mare, parinti pentru care Nicu a facut tot ce era uman posibil atunci cand au devenit neputiinciosi si bolnavi. S-au dus unul dupa altul, iar in ciuda durerii imense Nicu a dus cu demnitatea suferinta. Mi-am amintit cum statea langa tatal meu, care in loc de alte vicii avea ca obsesie tehnica si se „tavalea” pe sub masina cate o zi intreaga cerandu-i lui Nicusor cate o cheie. Mi-am amintit cum incercam sa ii impartasesc din filozofia de adult, pe vremea cand era adolescent indragostit si replicile lui veneau sub forma de intrebare daramand cu gratie toata constuctia mea filozofica. Ramaneam muta in fata unor adevaruri rostite cu simplitatea omului nascut genial de inteligent. Mi-am amintit cum niciodata nu mi-a stat paharul gol la vreo petrecere cand Nicu era acolo…  M-a scuturat un plans, interzis in situatia data, si am fugit afara.

La 1 noaptea am plecat

Am decis ca e mai intelept sa plec sa ma odihnesc, ca sa ma pot trezi a doua zi devreme, pentru a merge la Institutul de Hematologie sa cer trombocite si plasma pentru el. Dupa ce am vorbit cu asistentele (extrem de dragute), care m-au invatat ce sa fac ( si ele se atasasera de el), am mai dat o tura prin rezerva sa ma asigur ca i-au pus perfuzia. Aproape se terminase si a intins mana sa o opreasca. Stiind cat e de valoroasa, i-am zis sa o mai lase putin, mai erau cateva molecule. I-am inchis-o eu. Dadea semne de oboseala, l-am luat de toarta pe prietenul care i-a stat aproape non stop si am iesit din rezerva. Uneori, prea multa bunavointa strica. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la Nicu au fost: „D, esti extraotdinar de stresant!”

Baiatul stresant a ramas pe hol pana dimineata, eu am plecat. Nicu a ales sa moara in prezenta cumnatei, care ulterior mi-a spus printre accese de plans, la telefon: ” A zis doar ca e intuneric, apoi a inceput sa vese sange si a murit!”

La revedere, nu adio!

„C-o moarte toti suntem datori”. Deci nu e potrivit sa spun adio. Daca e adevarat ca pe lumea cealalta ne vom revedea, atunci imi doersc sa ma ridic la inaltimea existentei lui Nicu si mai ales a tatalui meu, ca sa fiu vrednica sa ii revad. Pana atunci, am sa fac cel mai important lucru pe care il pote face un muritor pentru un suflet, am sa ma rog cu toata puterea mea ca Dumnezeu sa-i aiba in grija. O sa ne fie tare dor de Nicu. Odihneasca-se in pace!

Amin.

Anunțuri

Read Full Post »

Amore di colpo (dragoste la prima vedere)

Parcasem pe trotuar si asteptam pe cineva… Cum stateam cu ochii-n zare, il vad trecand pe mijlocul bulevardului cu pasii tremurati, dar demn. Mi-a luat-o inima la trap. Am sarit din masina si m-am dus la el. L-am ridicat intr-o mana si atunci i-am vazut ochii albastri. M-au trecut fiori de placere contemplandu-i dungile si… petele. Un leuţ! L-am strigat pe Cristi, amicul meu de 7 anisori, care ramasese in masina, sa vina sa il tina ca sa scot din portbagaj un capacel de plastic in care am turnat putina Sana, sperand ca „tanarul” nu e pretentios la masa. Nu era. Manca cu o pofta nebuna incercand sa rontaie si capacul. Am sacrificat putin din pieptul de pui fiert, pregatit pentru prietenul nostru bolnav de leucemie (am scris alaltaieri despre el) ca sa i-l ducem la spital. Nu stiam daca are dinti, dar merita sa incerc. Avea dinti. A ras repede si carnita. Am dat o tura prin zona sa o gasesc pe mama lui, dar niciuna dintre pisiciele gasite nu parea sa fi nascut de curand. Ba da, era una cu ceva tzate, dar cand i-am pus mana pe burta am dat de alti locatari fara chirie. O sa va anunt cati erau, cand fata.

Intre timp a aparut si persoana pe care o asteptam, mama lui Cristi – prietena mea. Am gasit-o la fata locului gata indragostita si ea. „Ai vazut ce ochi albastri are?” Da, vazusem. Problema e ca amandoua aveam pe cineva acasa. Eu pe Mitza, ea pe Pitzu.

Mitza

O tomberoneza de Constanta, care creste de trei ani sub ochii mei. Fostul sot a gasit-o in 2005 si era un „câh cu musca (pe nas) si calcat (de masina). Cand a ridicat-o din mijocul soselei avea o labuta stramba si a facut pipi pe ea. Cu sange. A luat un taxi si a fugit la o clinica veterinara sperand ca se mai poate face ceva. De cum a vazut-o, medicul a zis: „Aaaa, o cunoastem! Pisicutza asta e accidentata de cariera! A mai venit cineva cu ea, dar sa stiti ca labuta era rupta de pe atunci, nu se mai poate face nimic”. I-a facut o injectie (cu vitamine probabil) si l-a trimis acasa. A luat-o la hotel si a oblojit-o cum a stiut el. I-a adus o punga cu nisip de pe plaja si i-a cumparat un plic de Whiskas Junior. Dupa cateva ore a inviat mortul! Mai mult decat atat, cand s-a pus un pic pe picioare, s-a dus singurica la punga cu nisip! Dupa vreo 3 zile am ajuns si eu la Constanta si am dat cu ochii de aratare. Era cea mai urata pisicutza din lume!

Descriere: slabanoaga si pipernicita, patata de parca natura si-a batut joc de ea, cu desene dubioase (musca pe nas, puchnei desenati la ochi si pete de caca la fund – tot desenate!). A frecat-o salvatorul cu vata uda la funduletz, de striga aia ca din gura de sarpe, pana am venit eu si i-am zis: „las-o frate, ca nu-i murdara, asa e culoarea ei!” Era putzicioasa, avea blana sârmă si cand o mangaiai sareau purecii din ea! Cum la noi in familie exista o conventie („nici tu caine maidanez, nici eu papagal in casa”), iar pisicile nu erau preferate de nici unul dintre noi, am convenit sa-i cautam un stapan. Am intrebat in stanga, am intrebat in dreapta… toate gagicile, care pana atunci se ingramadeau in camera lui de hotel sub pretextul ca vor „sa se joace cu pisicuta schioapa”, au tras din umeri si au refuzat cu gratie. M-am enervat, am luat-o de ceafa si am bagat-o in geanta: „Merge cu noi la Bucuresti!” Speram sa gasesc vreun orb care sa nu o vada cat e de uratica si s-o adopte. Am gasit unul. Nu era orb, dar cred ca era vreun criminal de pisici. Era cam ciorât si insista foarte tare sa i-o dau. Nu parea om bun, asa ca nu i-am dat-o. Am dus-o pe la veterinari, am deparazitat-o, i-am facut radiografii la manuta aia stamba si am aflat ca nu se mai poate face nimic. Ca metatarsienele erau cat firul de par si erau deja sudate bine. Niciun medic nu se baga la asa operatie. Norocul ei! Nu ne-a rabdat inima sa o lasam la indemana cainilor de pe strada si a ramas la noi. Dupa vreo saptamana s-a spalat fata cu limbuta (ca noi stiam ca nu e bine sa speli pisica), purecii au disparut si s-a transformat ca in basme! Din Ratusca cea urata, ne-am uimit ce „lebada” a iesit.   

Acum, dupa trei ani, o iubesc ca pe copilul meu! In prioada premergatoare divortului ne certam care sa ia pisica mai rau decat pentru custodia unui copil!!! A ramas la mine, nu pentru ca ar fi fost corect, ci pentru ca atunci cand i-am facut bagajele (castronase, jucarii, litiera… ce au si pisiceii ca avere) nu am putut sa o scoatem de sub dulap! A suferit dupa „taticul” ei cot la cot cu mine. Dar se pare ca ea a gasit si energie sa ma consoleze. De cate ori ma apuca plansul, mi se aseza pe inima si imi stregea lacrimile de pe fata cu manuta aia sanatoasa. Doctor de inimi. Am vazut la acest animaluţ calitati pe care si le-ar dori orice om! Daca o femeie ar invata sa aiba senzualitata si personalitatea acestei pisici, i-ar cadea la picioare 99% dintre barbati! 1% ar fi de alte… apucaturi. Cat despre faptul ca este infirma… ea nu stie! Se comporta ca o pisica cu 5 picioare, face zidul mortii prin casa! Daca pe primul ei tatic il respecta, de noul tata e profund indragostita, iar amorul este imens si reciproc!

Mitza-i şefă pe tarlaua ei

Ma intorc la micul leutz de care m-am indragostit fulgerator. I-am zis prietenei mele ca daca e baiat il iau acasa. Ea, mai curajoasa, a cercetat. Era baiat. L-am luat in masina si am plecat. De-odata s-a ridicat cu pretentii alt indragostit tainic. Cristi. L-a revendicat cu ochii in lacrimi si piţigaiat de ciuda. I-am propus un targ, sa mrgem la mine acasa si sa vedem cum reactioneaza Mitza. I-am promis ca daca sunt probleme i-l dau lui.

Ajunsi acasa, am strigat-o pe Mitza in timp ce il scotem pe prichindel din geanta. A venit in mare goana si fericita toate ca am ceva pentru ea. Initial se bucura ca un copil crezand ca i-am adus o jucarie, dar cand a vazut ca se misca a inteles ca e DUSMANUL care ii calca teritoriul si fura iubirea parintilor! Aproximativ o ora, cat l-am hranit, l-am spalat si l-am uscat pe pici cu fonul, a scuipat intr-una pe toata lumea! De sub pat razbateau urlete sinistre si am inteles ca trebuie sa imi tin promisiunea.

Si Pitzu e sef pe tarlaua lui

Dar macar a avut decenta sa nu scuipe ca un huligan! A incercat el ceva de gen, dar apoi s-a retras ofensat sub un scaun. Dupa ce prichindelului i s-a amenajat un cuibusor cald in alta camera si a invatat sa mearga singur la „olitza”, s-a incins taratza si in Pitzu. Cat sa rabde si el? S-a apucat de gheruit la pici. Acum suntem cu totii indragostiti, dar ingrijorati. Nu vrem sa-l dam vreunui necunoscut, ca vom muri de dorul lui, dar nici cu gelosii de acasa nu e chip sa traiasca zile bune. O sa mai incerc o data sa o impac pe Mitza cu el, dar daca nu merge… ne vedem nevoite sa ii cautam un loc safe. Cine il va adopta pe micul leu va fi un om fericit! Asa cum suntem fiecare dintre noi cei ce avem acasa un sufletel salvat candva.

Read Full Post »

 

Pictura mea: (tempera pe cartonul de la ciorapi) Ana lui Manole

Toata lumea stie ce a facut Mesterul Manole de dragul artei. Problema e ca la final, din cauza non-artistilor si-a zdrobit teasta de pamant. I-au luat schela! Asa se intampla si in ziua de azi. Asa am patit si eu (si nu numai) la revista Luxury. M-au angajat intr-o viteza maxima in urma unor articole personale trimise prin mail cuiva din conducere. Vazut, placut, angajat. Chiar din prima zi mi s-a facut o confesiune si mi s-a cerut imperativ sa pastrez secretul. Eu, om onest, am pastrat secretul, dar… am plans in fiecare seara timp de 3 saptamani.

Secretul

Citez cu ghilimoatze: „Uite, vreau sa fiu cinstita cu tine, actualul redactor sef – Svetlana Carstean (n.a.) – va fi concediata pentru ca vrem sa o aducem pe Virginia Lupulescu, cea care a facut revista ONE si pe care o curtam de 6 luni sa vina la revista noastra. De luna viitoare vei lucra cu ea, dar pana atunci vezi sa nu cumva sa spui cuiva ca stii. Nu de alta, dar nu am vrea ca Svetlana sa dea rasol cu numarul asta doar pentru ca afla ca va pleca!” 

Am iesit din birou intrebandu-ma ce belele o fi facut femeia asta de va fi concediata. Eram putin contrariata de metoda lasa prin care aveau sa lase un om pe drumuri, fara ca macar sa il avertizeze. Mi-am luat in primire biroul, computerul si alte alea si eram curioasa sa o intalnesc pe viitoarea fosta sefa. Nu am avut ocazia asta decat dupa vreo 4 zile, cand s-a intors de la Geneva si Basel, unde a fost plecata in interes de serviciu. Intre timp am studiat putin numerele anterioare ale revistei, i-am citit editorialele si articolele si mi-a placut ce am vazut. Am presupus ca e vreo scorpie cu care lumea nu se intelege pe-acolo si asta e motivul pentru care vor sa scape de ea, pentru ca de competenta…era cat se poate de competenta.

Svetlana Carstean

Un om minunat. Un fel de Mesterul Manole cu cearcane adanci de oboseala muncii de redactor-sef indeplinita exemplar. O femeie imbracata cu gust, fara sofisticarii penibile si mama singura a unui baietel de o frumusete si cumintenie rara. Singurul mare defect, ca sef, era ca nu putea tuna si fulgera la subalterni. Prefera sa ia castanele de la sefi pentru toate greselile subalternilor fara a le da mai departe. O artista care stie ca Dumnezeu exista. Un om autentic. De cand am inteles asta, am inceput programul de plans acasa pentru nedreptatea care avea sa i se intample. Din pacate, asa-zisele mele principii morale m-au impiedicat sa-i spun adevarul. Doar era un SECRET care imi fusese incredintat, nu era deontologic sa ma apuc sa-i spun. De fapt am fost o LASA, ca si angajatorii mei! Singurul lucru bun pe care am putut sa il fac pentru ea a fost sa merg la biserica si sa ma rog sa aiba Dumnezeu grija de ea.

Dumnezeu exista

La sfarsitul lunii, dupa ce revista a fost incheiata si a plecat la tipar, Svetlana si-a dat demisia. Faptele s-au petrecut discret fara valuri multe de nici o parte. Si ea era curtata de alte publicatii, de mai mult timp si a refuzat toate ofertele de pana atunci pentru ca iubea aceasta revista. A fost, se pare, cea mai longeviva in aceasta functie dintre toti redactorii sefi de pana atunci (6 luni). Dumnezeu a vrut ca ea sa primeasca o propunere din partea unei reviste pe care se pare ca nu a avut cum sa o refuze. Cazul tipic de „la asa ceva e imposibil sa spui nu”. S-a dus sa anunte ca va pleca si… surpriza! Seful cel mare i-a zis: „Vai, dar poti sa pleci de azi, nu e nevoie sa ne dai un preaviz”! Poate ca lucrurile s-ar fi rezolvat ideal daca nu se gasea un „binevoitor” care sa-i faca marturisiri complete despre cum urma ea sa fie data afara chiar in ziua cu pricina. Trauma a fost de proportii. Nu s-a putut impiedica sa-si imagineze ce ar fi urmat daca nu ar fi avut o alternativa. Si intrebarea inca imi staruie in minte: Cum e posibil sa lasi pe drumuri o femeie care isi creste singura un copil si care a muncit 6 luni, cu toata fiinta ei, pana la epuizare, pentru o revista care astazi este apreciata ca fiind cea mai buna revista de lux din Romania? Spun si subliniez, ASTAZI, pentru ca maine se vor prinde pana si prostii ca Luxury a devenit o publicatie unde cuvantul „lux” ramane pentru alte publicatii.

Pleaca artistii, vin mercenarii

Asta se intampla Luni 5 mai 2008, imediat dupa sarbatorile pascale. In acea zi Svetlana pleca (si, culmea, inainte de vacanta de Pasti plecasera si doi dintre redactori, al treilea fiind eu – ultimul mohican), iar la biroul unuia dintre colegi deja se instalase noul redactor-sef Virginia Lupulescu, pe care o voi alinta in continuare „Ciumafaua”. Ca sa nu fie biroul descurajant de gol, l-au mutat din biroul de jos pe asa-zisul PR Razvan Dinu, pe care il voi numi in continuare „Lingaul”. Ne-am apucat de treaba in noua formula. In rastimpuri apareau prin redactie tot felul de prietene ale ciumafalei, vizitand ca la muzeu locatia si spunand pline de incantare ca le place mobilierul. Ma simteam cumva izolata in coltul meu, privind la scenele demne de o agentie imobiliara avantata in vizionari. Un vanticel rece imi infiora cel de-al saselea simt spunandu-mi ca postul meu e vanat de amicele ciumafalei. Nu m-am inselat. Curand au inceput sa apara betele in roate. 

Cand seful nu te iubeste

 „Sefa” imi cerea lista cu subiecte pentru numarul urmator, dar unele dintre ele luau calea catre colaboratori. I-am propus sa scriu despre o actrita pe care eu personal o consider o icoana a feminitatii si elegantei, Audrey Hepburn. Raspunsul a fost „nu, imaginea ei a fost prea uzitata de alte publicatii”. Am spus ok. Ghiciti cine este pe coperta Luxury a numarului de iulie-august?!? Ok, nu trebuie sa cumparati revista pentru asta, este Audrey Hepburn! Dar acum, ghiciti cine a scris povestea ei?!? Nu, nu eu. Ciumafaua! Putea fi o intamplare, dar faptul ca o anunt ca voi scrie despre un tren de lux, ma lasa sa ma documentez o saptamana, sa fac rost de poze superbe (gratis), iar cand ii dau scris in mail propunerea de subiecte pentru sumarul de septembrie… ma anunta ca un colaborator s-a anuntat ca va scrie despre acest subiect inca de la sfarsitul lunii mai… ? Ok, poate fi adevarat, m-am oferit chiar sa ii dau pozele. Intrebarea legitima e: de ce m-a lasat sa ma documentez ca dementa o saptamana daca stia din mai cine va scrie articolul?? Nu-i bai, nu de subiecte duc eu lipsa. M-am reorientat rapid, dar de data aceasta am devenit sceptica. Paradoxul este ca eu ma temeam ca imi va fura subiectele ca sa le dea colaboratorilor ei, dar pe de alta parte eram obligata sa-i dau subiectele pentru sumar. Asta e o dulce razgaiala, nu poate sa-mi sece izvorul subiectelor cu una cu doua, pentru ca am prieteni tineri si isteti, care la o bere imi gasesc altele bestiale (multumesc Marius, multumesc si sotului meu tanar, frumos si destept!).

Cand seful te saboteza

Problema mai grava a fost ca s-a prins ca nu ma pot concentra sa redactez textele in galagie (cand scriu, textul de obicei imi curge in minte fluid si legat, dar trebuie sa fie liniste) si ciumafaua a apelat la o metoda care m-a panicat: a pus muzica si a chemat colegele volubile si vorbarete de la „vanzari” la noi in birou. Astfel m-am vazut nevoita sa scriu acasa, noaptea pana la 04.00, ca sa imi respect deadline-urile. Nici asta nu ar fi fost mortal, cu toate ca eram cam verde la fata a doua zi la munca… dar macar aveam satisfactia ca mi-am facut temele. Lovitura sub centura a fost ca atunci cand revista a plecat la tipar, dupa ce imi verificasem de nenumarate ori textele puse in pagina, m-am trezit cu articolele tiparite cu modificari facute de ea in lipsa mea: taiate toate pasajele artistice, repaginat pe mai putin spatiu, cu greseli de continut. Auci! Aici deja a reusit sa ma atinga la coarda sensibila. Textul unui redactor este o creatie care are drepturi si reposabilitati!  In sedinta am fost certata pentru articolul „Bosendorfer, sunetul care te atinge” (cine este curios il poate citi pe blogul unui om pe care nu il cunosc, am dat peste el intamplator azi: http://azeemeterodoxul.wordpress.com/2008/06/15/luxury-bosendorfer-sunetul-care-te-atinge/ ) era inghesuit pe 3 pagini, in conditiile in care eu il concepusem pe 4! Am incercat sa ma disculp fara sa arat cu degetul spre criminala.  A tacut ca un rahat plouat. Nu si-a asumat nimic. Oricum revista era varza. Poze de proasta calitate platite cu muuulti bani, subiecte jalnice pentru o publicatie de lux… Culmea tupeului in schimb (si aici nu am mai tacut) a fost ca mi-a zis ca vrea sa scriu mai mult, ca eu „o cost” (in conditiile in care eram SINGURUL redactor angajat si mai scriam si pentru alte publicatii ale trustului). La replica mea „tine cont de faptul ca eu mai scriu stiri si pentru 3 reviste ale trustului”, raspunsul a fost „asta nu e problema mea”! Cat despre salariul meu… era echivalentul unei poze cumparate de la o agentie!!!! Si nu cumpara una. Iar textele mele cu poze cu tot erau gratis, pentru ca intre timp faceam si munca de PR tinand legatura cu mari companii din lume, care imi furnizau informatii si poze! Poate acum, ca eu nu voi mai scrie la Luxury, vor intelege si cei din conducere ce inseamna costuri! Nu sunt rea, dar le-o doresc.

Am scris mai mult, am fost concediata!

Luna urmatoare m-a ajutat Dumnezeu si am am scris chiar mai mult decat mi-a cerut (20 de pagini). Am adus si doi clienti care au platit publicitate (nu-mi intra in atributii, dar sunt un om cunoscut in mediul lor de interes), eram incantata si asteptam un „bravo” din partea conducerii, mai ales ca nu am avut pretentii financiare pentru cei doi clienti, dar… sefa-ciumafa m-a chemat in biroul sefului cel mare si i-a spus ca ea nu se intelege cu mine. Ca nu poate comunica cu mine, ca simte ca sunt „intr-un glob de sticla si nu poate ajunge la mine”. Cel putin asta a spus de fata cu mine, ca ce i-a spus pana sa ma cheme… nu stiu. Cert e ca omul ala, (un copil in ghete prea mari pentru el) mi-a cerut sa-mi dau demisia incepand discursul cu: „eu nu am ce sa-ti reprosez, dar daca sefa ta directa… bla-bla-bla… noi avem incredere in opinia ei… bla-bla-bla”. Pur si simplu am ramas masca! L-am intrebat daca stie ce am lucrat eu luna aia. A dat-o-n balbaiala si apoi in balarii. Sunt un om autentic, spontan si imi asum orice reactie. Am spus singurul lucru care mi-a venit in minte: „Draga Virginia, sa-ti dea Dumnezeu sa intalnesti in viata numai oameni ca tine! Sa ai parte de ajutor de acum inainte atat cat am avut eu de la tine, nu mai mult nu mai putin. Exact dupa ocaua ta sa iti iei plata”! S-a gonflat seful, ca ce limbaj de mahala! Oare? Daca e asa o valoare, de ce se teme sa intalneasca oamani ca ea? Am convenit sa imi plateasca salariul pe luna intreaga (eram in adata de 11 iulie) , iar eu sa scriu de acasa textele pentru luna septembrie. Pe undeva ma bucuram ca plec din mediul ala de lingai stricati, dar apoi am dat cateva telefoane (Svetlanei, sotului meu…) si m-am trezit la realitate. In naivitatea mea, chiar credeam ca oamenii sunt onesti, ca imi voi lua salariul, dar am aflat de la Svetlana ca ei i-a retinut din salariu 20 de milioane pentru diverse motive. Ulterior, intr-o altercatie, seful mi-a zis ca o sa-mi plateasca doar banii de pe cartea de munca, adica un sfert din bani, restul fiind pe drepturi de autor!!! Asa ca la insistentele sotului meu (om dintr-o bucata) i-am lasat pe ei sa ma dea afara, urmand demersul legal. Cum motive nu aveau… a urmat o serie de minciuni insirate pe hartie de catre o „comisie de disciplina” formata din persecutorii mei. Sunt chiar curioasa cum vor dovedi ineptiile alea amatoricesti in instanta. Certe este ca cele 2 saptamani care au urmat au fost cele mai frumoase zile din viata la acel loc de munca. In ciuda represaliilor (mi-au taiat accesul la server, mi-au restrictionat telefonul, mi-au dezinstalat messengerul si mi-au bagat sub nas tot felul de hartii aberante la semnat, pe care , evident, nu le-am semnat) mi-am recapatat demnitatea umana. Stiu ca exista legi si, mai presus de toate, exista Dumnezeu.

Sfaturile pentru cei care patesc ca mine sunt putin mai jos, dupa anuntul trist care urmeaza.

Bref

ACUM 5 MINUTE AM PRIMIT UN APEL TELEFONIC. AM AFLAT CA UNUL DINTRE PRIETENII MEI ARE LEUCEMIE! ESTE UN BARBAT DE 32 DE ANI CARE ISI CRESTE SINGUR FETITA DE 5 ANI PENTRU CA FOSTA LUI SOTIE S-A INDRAGOSTIT DE UN TIP CU 12 ANI MAI TANAR DECAT EA, A FUGIT DE ACASA SI A FACUT UN BEBE CU NOUL BARBAT. NU E DE CONDAMNAT, VIATA E INTORTOCHEATA SI NU STIM NOI CAILE DOMNULUI. DAR INCA PARE DE NEINTELES SI PARE O NEDREPTATE CA UN OM SA MOARA LA 32 DE ANI IN CONDITIILE IN CARE MAI ARE TREABA PE PAMANT. ARE GRUPA SANGUINA B III SI ARE NEVOIE DE SANGE.

NU MAI AM TIMP SA SCRIU DESPRE CIUMAFAUA CARE A REUSIT SA MA LASE FARA LOC DE MUNCA, E MULT PREA NEIMPORTANTA FATA DE LUCRURILE GRAVE CARE SE INTAMPLA IN JURUL NOSTRU. POATE O SA VA POVESTESC ALTA DATA. PANA ATUNCI VA ROG PE CEI CARE POPOSITI PE ACEST BLOG, INTAMPLATOR SAU NU, SA LASATI UN MESAJ DACA PUTETI SA DONATI SANGE DE ORICE GRUPA PENTRU ACEST OM. DUMNEZEU SA NE AJUTE PE TOTI.

Read Full Post »