Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2011

Cred ca am luat o decizie corecta atunci cand am ales sa fac scoala de asistenti medicali. Ca imi place si ca am chemare spre medicina inca din copilarie o confirma chiar postul acesta, scris cu 2 ani inainte de a decide sa studiez Nursingul https://igalis.wordpress.com/2008/01/23/moartea/ , dar circumstantele actuale chiar imi confirma faptul ca viata e ca o bucla, te intorci cel putin o data in locurile in care ai trait evenimente importante.


Identificarea cu agresorul

Psihanaliza explica foarte clar mecanismele de aparare ale EU-lui. De cine se apara EU-l? Pai se apara de agresiunile din exterior, dar si de pulsiunile interioare interzise de legi sau de bunul simt. La copii, aceste mecanisme sunt foarte pregnante pentru ca au intuitia nealterata de procesele cognitive, ca adultul. Dar acest lucru explica si faptul ca adultul, in situatii nevrozante (conflicte exterioare sau interioare) redevine, la nivelul simtirii si al reactiilor comportamentale, copil de 5 ani. Un exemplu: Daca eu la 5 ani am invatat ca trebuie sa ripostez cu pumnii si picioarele atunci cand cineva ma agreseaza fizic, la varsta adulta voi reactiona la fel, ii voi da o scatoalca reala sau imaginara, dar i-o dau! Tensiunea pulsiunilor inconstiente ma vor determina sa redevin copilul de 5 ani care a rezolvat o teama ripostand cu violenta fizica la un atac similar.

Asa mi s-a intamplat acum aproape 2 ani, cand am stat internata vreo jumatate de luna intr-un spital pentru ca urma sa pierd o sarcina mare.

Am avut o altercatie cu o doamna asistent medical pe care o tolerasem destul cu anti-talentul ei de a prinde o linie venoasa („un fleac, m-a ciuruit!”), dar m-am transformat brusc in fetita de 5 ani atunci cand a inceput sa tipe isteric la colega mea de salon (si ulterior la mine), dand usa de perete ca zmeul la ora 6 dimineata. Simteam cum ma iau palpitatiile de nervi, iar cale de comunicare verbale nu am gasit decat ridicand tonul cu un semiton mai sus decat ea. Replica mea era „stiu ca puscaria, armata si spitalul depersonalizeaza omul, dar nici chiar asa… ca nu am cerut noi sa avem probleme…” S-a ajuns la amenintari, ca vin cu televiziunea… atunci s-a potolit ofensata si din momentul ala nu a mai trecut pe la patul meu. Isi trimitea colega de tura sa imi schimbe perfuzia. Colega ei, o dulceata! O femeie foarte calma si corecta, mi-a devenit apropiata.

Cat am stat internata am invatat sa butonez singura perfuzia, sa imi ajut colegele de salon sa se dea jos din pat dupa operatie, sa se imbrace si sa se dezbrace, sa umblu la paturi… Dupa ce am pierdut copilul (la aproape 6 luni), am ramas somera si am constatat ca pe timp de criza meseria mea nu se mai cauta, am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma reorientez profesional spre o meserie care se cauta si in tara si in strainatate. Instantaneu mi-a incoltit ideea ca si eu pot fi asistent medical. Instinctiv m-am identificat cu agresorul, ca copiii care dupa ce au fost la doctor si le-a fost teama de intepaturi, se duc acasa si fac injectii la papusi.

Prima bucla

In primul stagiu de practica am avut o surpriza. Practica era programata taman in spitalul in care am pierdut copilul! Nu la aceeasi sectie, dar am bantuit TOT spitalul, toate locurile pe care atunci as fi vrut sa le vad si nu imi era permis. Am vizitat sectia de terapie intensiva NN (nou nascuti) si am vazut bebelusi cat o lingura, nascuti prematur. M-am si indragostit de o fetita cat un pui de pisica si pentru fiecare in parte m-am rugat sa il faca Dumnezu OM. Impresionant! Mi-am potolit astfel setea de a vedea bebelusi mici de tot, asa cum era si baiatul meu.

Apoi, pentru ca aveam acces, am vizitat si morga spitalului. Nu era niciun „client” la ora aia (slava Domnului!), dar borcanele cu copii in formol le-am luat la rand sa imi caut baiatul. Nu era. Nu va imaginati ca m-am dus tremurand si plansa toata, sunt fetita mare si inteleg fenomenele naturii, eram calma si curioasa. Atat.

Tot in spitalul acela mi-am mai infrant o teama: amputatiile. La cate am vazut… multumesc zilnic Domnului ca merg pe picioarele mele si am mai inteles ceva important. Toti oamenii  care si-au pierdut un membru inferior aveau o reactie comuna. Injurau sau blamau piciorul cu pricina! I-am invatat pe toti sa isi iubeasca corpul, sa ii ceara iertare ca i-au adus daune, sa vizualizeze fenomenul vindecarii operatiei si sa priveasca in perspectiva fara disperare. Daca Dumnezeu le-a luat picioarele cu care, unii dintre ei, alergau la pacate, acum, stand in pat vor invata sa isi foloseasca mai mult mintea si sufletul. Sunt convinsa ca daca te duci de bunavoie spre credinta si bunatate, intelepciune si iubire, Dumnezeu nu va fi nevoit sa iti ia picioarele.

A doua bucla

Ieri am reinceput stagiul de practica. Stiam ca vom merge la sectia de terapie intensiva afectiuni coronariene a Spitalului de Urgenta Floreasca, dar brusc azimutul s-a schimbat si m-am pomenit in practica la spitalul, pavilionul si chiar etajul unde a murit tata! Acum 15 ani bantuiam pe acel coridor ziua si noaptea. Cunosc salonul ala ca pe propria casa, pentru ca mi-am petrecut acolo cam doua saptamani intea mortii celui mai drag om de pe pamant, tata.

Inca nu am intrat in salonul respectiv, dar sigur o voi face zilnic timp de doua saptamani. O sa stau un pic langa patul ala si o sa incerc sa mai simt vibratia… poate e un loc de re-intalnire… Inca nu stiu ce lectie imi va aduce intamplarea asta, dar o sa va scriu dupa.

Cert e ca viata e facuta din simboluri. Ieri, cand am urcat scarile spre etajul cu pricina am vazut un preot inaintea mea, mergand spre un salon. Altcineva urmeaza sa moara acolo… Un pic m-am consternat cand colegele mele au inceput sa faca galagie, sa chiţăie ca la petrecere in timp ce ne inţepam intre noi ca sa ne determinam glicemia. Incercam sa vad  de sus situatia inacceptabila in care intr-un salon se râdea cu chirăituri ascuţite, iar in salonul de alaturi (poate), un muribund se spovedea inaintea mortii. Am incercat sa le destup mintea, sa le spun asta, dar dupa cateva secunde de liniste in care dadeau din cap cu ochii in ochii mei fara sa inteleaga la ce ma refer au reizbucnit „trilurile”. Cu 15 ani in urma, din salonul „de alaturi” s-ar fi auzit (mai tare decat chiţăiala lor) hohotele mele de plans… Ciudate bucle ale timpului… ciudate circumstante… frumose lectii…

Anunțuri

Read Full Post »

Pacatosul sunt eu. De foarte mult timp nu mai ajung la Liturghie. Ce ma opreste? De regula lenea. Ca un facut, ori ma trezesc prea tarziu, ori ma apuc de cafea si vicii imediat dupa ce m-am trezit, mai deschid si computerul si deja s-a facut ora 11.00. Unde sa ma mai duc la finalul Liturghiei? Imi promit ca merg seara la vecernie si cateheze si … bineinteles ca nu mai ajung. Asa trec saptamanile la rand si ma trezesc ca au trecut lunile si nu am mai fost de un anotimp la cea mai puternica slujba din cate exista, Liturghia. Azi s-a intamplat ceva. Altceva.

M-am trezit la ora 09.30 in sunetul clopotelor de la biserica din celalalt capat al strazii decat mergem de obicei. De fiecare data cand le aud mi se strange inima de dorinta de a fi acolo, dar… azi am ajuns pentru prima data dupa opt luni!

Cand colegii de banca se inhaiteaza la prostii, profesorii ii muta in banci diferite

Asta a fost revelatia pe care am primit-o cand ma intorceam de la biserica. Extrapoland problema la casnicia noastra, care a inceput sa adune destula tensiune de o vreme, am inteles ca intre soti se intampla la fel. Cand se inhaiteaza la prostii, Dumnezeu ii desparte. Poate nu ii desparte in fapt, ci doar spiritual. Atunci apar tensiunile care se descarca in conflicte verbale si apoi apare divortul emotional. Continua sa traiasca impreuna, dar sunt doua entitati separate, nu un cuplu.

Pusi in banci separate

Dupa ce ne-am certat pe niste cioburi, ne-am baut cafeau si am ras cateva tigari, el a plecat la biserica. Eu am mai ramas un pic ca sa il „dau uţa” pe diavolul responsabil cu ne-mersul la biserica. Dupa ce i-am facut pe plac o vreme m-am infuriat pe el si l-am pus jos ca sa ma imbrac. Ala tot pe mine, mai mult ma scarpinam decat ma imbracam. Atunci m-am pornit sa spun Rugaciunea Inimii. Dupa cateva repetari eram deja imbracata decent, la usa. Am plecat catre biserica, dar de data asta nu am mai luat-o in dreapta,catre coltul strazii, unde stiam ca il gasesc pe sotul meu, ci m-am dus in stanga, spre biserica aceea care de opt luni ma cheama cu clopotele ei grave. Era deja ora 11.00.

Pe drumul pustiu, am vazut o femeie grasuta, imbracata de casa, care dadea cu ravna zapada din fata portii. M-a strafulgerat un gand: ” suntem doua pacatoase, eu o lenesa incurabila si tu o harnicuţă care a uitat sa respecte ziua Domnului”. Imi venea sa o iau de mana cu mine la biserica, macar o ora, cat mai ramasese din slujba. Poate nu ar fi venit, dar macar i-as fi lasat informatia ca a munci duminica e lipsa de respect pentru ziua in care pana si Dumnezeu s-a odihnit. Mi-am vazut de drum.

Prima senzatie cand am ajuns in fata bisericii a fost ca Liturghia s-a terminat si ca nu mai e tipenie de om inauntru. Am intrat timida si m-am pomenit intr-o biserica frumoasa, curata si luminoasa, in care toate femeile aveau capul acoperit, barbatii stateau pe dreapta si femeile pe stanga, era loc destul, iar un cor canta ca in Rai. Am ajuns la „Tatal Nostru”. M-am asezat in genunchi ca toata lumea si am ridicat ochii la un barbat care dadea din maini la cativa metri de mine. Initial ma gandeam ca isi face semne cu cineva, dar apoi mi s-a umflat inima brusc si m-a pornit plansul cand am realizat ca de fapt CANTA „Tatal Nostru” prin limbajul semnelor pentru niste surdo-muti.  Cantau toti! Cu mainile! Si acum imi vine sa plang cand privesc tabloul panoramic: femeia intreaga si sanatoasa cu lopata in mana, surdomutii cantand cu mainile Rugaciunea Imparateasca, iar eu, frumusel imbracata, ajunsa la biserica pe final de Liturghie pentru ca mi-a fost lene!

Lumina

La predica, un parinte venerabil, si-a inceput cuvantarea explicandu-ne ce inseamna Pericopa, cum se incheie azi ciclul sarbatorilor care au debutat cu Nasterea Mantuitorului si alte asemenea. Iar m-a strafulgerat un gand… „Mai, dar ce teologic ne vorbeste preotul, mai bine ar renunta la tipicuri si ne-ar vorbi despre chestii practice, cum sa  facem sa pacatuim mai putin, cum sa luptam cu ispitele…” La momentul in care mintea a revenit la discurs, parintele vorbea despre lumina. Mi-am tras sapca mai sus de pe urechi ca sa aud mai bine, pentru ca termenul de „lumina”  ma fascineaza inca din adolescenta. E unul dintre cuvintele pe care le iubesc. Mai iubesec si cuvantul „iubire”.

Nu stiu exact ce spunea, dar am simtit o raza pe  mine care a inceput sa creasca sa ma inunde si sa ma umple pana inima mi s-a umflat din nou iar din ochi au inceput sa curga lacrimi linistite. Lumina s-a amplificat fara sa doara, nu-mi amintesc daca am clipit, dar stiu ca de gene mi se aninasera niste lacrimi care au facut din imagine o perdea de lumina calda, stralucitoare si mai stiu ca nu durea pe retina. Prin perdeaua asta ma uitam tinta la icoana Mantuitorului din partea dreapta a Usilor Imparatesti si la un moment dat I-am spus „ajunge, nu imi da mai mult ca imi explodeaza inima de fericire!” Am inteles intr-o fractiune de secunda cam cat de jos este nivelul meu de vibratie, daca un pic de lumina poate sa ma faca sa intru in fibrilatii. Cerem sa Il vedem pe Dumnezeu ca sa credem… Daca l-am vedea ne-am face scrum! Am avut si momentul ala de indoiala specific credinciosului care inca mai cauta explicatii. Am patit ca Petru care, mergand pe apa, s-a indoit si atunci s-a scufundat in valurile ucigase. Indoiala mea suna asa: ” Oricine se asaza in locul asta primeste lumina pentru ca in dreapta e fereastra pe care intra soarele”. Atunci lumina a inceput sa scada. Poate vreun nor… Cand mi-am adus aminte ca am mai trait o data starea asta si atunci am inteles ca Dumnezeu a creat tot ce vedem si ca este normal sa se slujeasca de lucrurile materiale ca sa iti dea ceea ce ceri, lumina a crescut la loc.

S-a impartasit un ingeras

Un preot mai tanar a iesit cu potrul cu Sfanta Impartasanie, l-am privit ca de fiecare data, ca un ratacit in Sahara care ii vede pe altii ca se adapa dintr-o plosca cu apa rece si limpede… Sorbeam starea celor care beau… Dar azi, un singur copilut, mic cat un boschet si cuminte ca un inger, s-a infruptat din carnea si sangele Mantuitorului. L-am privit cu respectrul celui care vizioneaza un film cu un singur actor. El, impartasitul.

La final, preotul a venit langa mine ca sa binecuvanteze bucatele de pe masa, cu o „ciurda” de copilasi cuminti dupa el. Nu eu am folosit termenul de „ciurda de copii a preotului”,  ci preotul insusi parafrazandu-l pe Creanga. Trebuia sa vedeti mutriţele alea cuminti cand au primit cate un mar de pe masa si cate un pateu! Cum sa nu te apuce din nou emotia? Cum sa te uiti la ochisorii aia si sa nu razi printre lacrimi? Niste pui de om, nevinovati si fericiti ca au primit papa la gura.

Oare lumina pe care o primesti se vede?

Ne-am asezat frumos la rand la miruit. Faceam bilantul, nimic nu m-a tulburat, nimeni nu m-a suparat, nu m-a calcat nimeni pe maini si nimanui nu i-am stat in drum… „prajituri” de la Dumnezeu… azi am primit un TORT intreg! Inca imi simteam inima marita in piept si zambeam a liniste cand mi-a venit randul. Atunci, preotul s-a uitat in ochii mei si m-a intrebat: „Cum va cheama pe dumneavoastra?”  I-am raspuns. Apoi m-a intrebat: „Cum ati ajuns aici, ati mai fost?” Imi venea sa ii pup mana si sa il intreb daca vede ce am primit eu azi! Dar m-am abtinut, i-am spus doar ca stau foarte aproape si ca, de luni de zile, clopotele lui ma cheama. Ca pana acum mergeam in coltul celalalt al strazii, dar ca azi am descoperit un loc minunat. A fost surprins placut si zambind larg mi-a raspuns: „Daca e chiar asa, atunci o sa mai veniti!”

O sa mai merg.

La iesire am intrebat cum se numeste preotul… Victor Frangulea.

Revelatia

Intorcandu-ma spre casa am salutat cu glas tare catelul batran si ciufut pe care il vad mereu iesind din curtea scolii, am continuat sa zambesc pana am ajuns acasa. Atunci a aparut metafora cu colegii de banca. Dumnezeu ne-a separat un pic ca sa ne arate fiecaruia dintre noi ceva. Ce i-a aratat lui nu stiu, ca nu l-am intrebat, dar nici ce am primit eu nu i-am zis… Poate o sa citesca ce am scris acum. Sau poate nu. Probabil ca ne vom impartasi toate invataturile dupa ce vom fi invatat fiecare sa Il punem pe Dumnezeu mai presus de orice. Dumnezeu nu ne separa ca sa ne pedepseasca, ci ca sa NU ne pedepseasca mai tarziu.

Mutumesc Doamne!


Read Full Post »

Voi stiti de ce se supara oamenii? Acum, ca m-am cherchelit un pic, va spun.

Primul motiv si cel mai frecvent este

O espectatie neimplinita.

Ea se asteapta ca el sa ii aduca flori de ziua ei. El nu stie ca e ziua ei, asa ca trecem la urmatorul motiv.

O comunicare nefacuta la timp

Ea „uita” sa ii mentioneze ziua nasterii ca sa vada daca  pe el il intereseaza, daca ii cauta buletinul in poseta sau daca intreaba pe la prieteni. Daca ii cauta in poseta… iar e motiv de suparare de tipul „te-am prins ticalosule”…

O intentie blocata

Ea vrea sa se imbrace frumos pentru ziua ei, dar vine „ticalosul” si, uitand ca e ziua ei, ii spune: ” te-ai imbracat ca o parasuta, unde ai de gand sa pleci asa, in mini si rujata pana in dinti?”

Eeeei, nu de-aia sunt catranita,

ca nu e ziua mea, ci a fost a lui. Dar cu 5 zile inainte… „iarba nu-i mai placea, gura nu-i mai tacea…” avea omul ceva pe suflet. Am incercat sa aflu in stilul meu caracteristic: „Acum ce-ai? De  ce esti asa abatut si enervant si taciturn si absent si ciufut si rau[…]? Omul nimic explicatii, doar ciufutenii impinse pana la obraznicii. Eu, la capatul cel mai de departe al rabdarii: „Plec la mama!!!!” El: „Usa e acolo!” (porcul, obraznic, nesimtit(or), obsedat de jocuri pe calculator si nu numai…) Am simtit ca ma sufoc incet si sigur. Am articulat cu dictie: „Daca mai zici o data, plec!” Aud cu ecou si cu senzatia ca reverberatia nu imi aduce mesajul corect: „pleaca! :)”, cu zambetul pe buze.

Iata teoria implinita. Eu ma asteptam sa facem bradul impreuna, sa ne bucuram de colindele pe care le-am gasit cu greu in calculator si tocmai „rulau” pe fundal… El, juca cu nadejede si cu o cuta dubla intre sprancene Alistar (nu va luati dupa mine, nu stiu cum se cheama porcaria asta care ne asasineaza casnicia, eu joc scrabble ca intelectualii, nu ma joc cu monstruleti care omoara in diferite moduri tot felul de chestii cuidate…) El… intre timp, adica intre doi monstri, mai curata si oo [oua] ca sa faca oua umplute pentru mine si o musafira care urma sa apara din Olanda.
Espectatia mea era gresita? E gresit ca pe 24 decembrie, seara, sa iti doresti ca el sa vibreze la colinde si sa puna un glob in pomul de Craciun?Espectatiile lui erau altele. Probabil trebuia sa cad pe jos si sa ma tarasc ca râma la picioarele lui cu formula : Oooo maestreee! Ooo, dar tu chiar esti dotat ca Napoleon, joci … si faci si „oo” umplute pentru gura mea si a musafirei… ooo, dar esti chiar un G_N_IU!!! Ajutati-ma, nu gasesc termenul exact… ooo!!!

Si aparu intentia blocata.

Nu, nu l-am oprit nici de la joc, nici de la „oo”. EL mi-a furat cheile de la masina! Intentia mea era sa plec cu masina la mama ca sa pot sa ii iau de la aeroport pe musafirii din Olanda, care oricum erau stresati ca naiba pentru ca nu stiau daca se pot imbarca amandoi in acelasi avion. Ea avea cursa directa la Otopeni, el era pe lista de asteptare… si nu era TAROM, ci KLM! Aici fac o paranteza ca sa va zic cum e cu rugaciunea. Fata, la telefon, mi-a zis ca e disperata, ca nu poate sa il lase in aeroport pe iubitul ei (olandez) si sa plece in Romania… El ar mai fi avut de asteptat doua ZILE ca sa se poata imbarca la urmatoarea cursa Amsterdam – Bucuresti… Naspa zic eu, sa pleci cuplu si sa te faca KLM-ul la buzunarele sufletului, sa ajungi separat la interval de doua zile in perioada Craciunului… e de neconceput pentru mine. Fata nu mi-a zis ca o sa dea spaga la check-in, nu mi-a zis ca vrea sa ii omoare pe cei care se afla pe lista inaintea lui… nu,  ci mi-a zis „rugati-va pentru noi!” Ce frumos! A cerut ajutor la Dumnezeu, nu la oameni. M-am pus in genunchi, acasa la mama, dupa ce am ajuns in 45 de minute cu autobuzul, si am simtit un fior cu piloerectie (e de bine, termen medical nu de la xxx… adica mi s-a facut „pielea gainii”, pe romaneste) si am stiut atunci ca Dumnezeu o iubeste pe copila asta si le va rezolva problema. Asa a si fost. E drept ca trebuiau sa ajunga la sapte seara si ca au ajuns la 23:45, dar au ajuns AMANDOI!

Stiti voi ce mi-a zis omul cu „oole”cand am iesit pe usa? „Zi-le sa ia un taxi, ca il platesc eu”! Nu gasesc emoticonul cu ala de ii cade falca in pamant, ca as fi pus vreo 10. Asa am plecat eu de acasa, in ajun de Craciun, cu falca tarand-o pe asfalt… Nu am gasit nici acum replica la asemene… lipsa de respect.

Sunt fata desteapta, harnica si frumoasa, dar la faza asta mi-am folosit doar harnicia. Am luat autobuzul inapoi (la ora cuvenita) ca sa vin acasa si sa iau masina. Ne faceam de o mare cacao daca era dupa el… Am uitat sa mentionez: masina e A EI, ca a noastra sta nemiscata de 4 luni pe trotuarul de sub geam.

Si pacatuiesc iar cu faptul ca nu i-am comunicat la timp ca e UN … SUIN. Pentru cine nu cunoaste termenul si nu are chef sa caute in DEX:

„SUÍN, -Ă, suini, -e, s. m. și f. (La pl.) Subfamilie de paricopitate care cuprinde mai multe genuri și specii de porci sălbatici, precum și porcii domestici proveniți din aceștia; (și la sg.) animal care face parte din această subfamilie. – Din lat. suinus.
Sursa: DEX ’98 |

Si e domesticit la casa omului! De-aia sunt catranita, ca am implinit cele trei conditii. Dar cireasa pe tort a fost cand, ieri, a plecat cu un amic dupa tigari si bere (pentru alti musafiri) si s-au intors dupa o ora jumate fara bere si cu tigari atat de putine incat azi am fumat abia la ora 16:00, cand am luat eu atitudine si m-am dus sa cumpar. Nici asta nu m-ar fi daramat, dar la 5 minute dupa ce a intrat pe usa, mi-a marturisit ca a sunat G, fostul meu sot, pe telefonul meu care era la el, si i-a spus cea mai magica formula din cate ne putem imagina: ” daca si tie iti facea ce imi face mie… te inteleg!”

Pentru mine a fost iar motiv de imoticonul ala cu falca pe asfalt! Nici acum nu inteleg ce i-am facut asa de grav. De ce a ajuns el sa faca alianta cu fostul meu sot. Oare pentru ca dupa o ora si 15 minute am indraznit sa il sun si sa il intreb pe unde e? Voi ce ziceti, e esta dovada de OPRESIUNE?

Daca voiam acasa un holtei care umbla cu prietenii pe unde il taie capul, nu ma maritam, asta sa fie clar. Eu functionez ca pinguinii, ca porumbeii, ca lebedele, care au un partener si bun, nu ca suinele care stau sa le bati cu nuiaua uda si tot ce vor ele fac.

Nu, nu a fost la masaj erotic, a fost sa se vada cu un terţ prieten. Dar tot el a fost cu critica…

Am luat o decizie importanta pentru viata mea. Decat sa stau catranita de sarbatori si dupa… mai bine Il iubesc pe Dumnezeu. El nu minte, nu jigneste, nu pleaca de acasa cu banii de paine si se intoarce dupa o ora jumate, nu te pârăşte la fostul sot… De-aia tin sa va spun toate astea. Cand am „fugit” eu de acasa (pentru 3 ore, la mama) am avut o experienta minunata! Parca am fugit de sot si mi-am dat intalnire cu Dumnezeu insusi. Am simtit pentru prima oara in viata mea ce inseamna NASTEREA lui IISUS. Am fost atat de emotionata de parca se nastea fiul meu! Doamne, ce frumos stii tu sa iubesti!

Deznodamantul

Nu sunt nervoasa, nu sunt trista, nu sunt razbunatoare, nu cred ca ne face cineva farmece… sunt doar muta de admiratie cand constientizez caile Domnului. Uite cum a reusit sa ma intoarca de la calcarea poruncii intai! Mi-a arata ce suina riscam sa pun mai presus de El.

Slava Domnului!

P.S. Pe sotul meu il iubesc ca pe mine insami, dar pe Dumnezeu… mmm… ma dau toata si nu cârtesc nici daca ar fi sa fuga de acasa cu banii de bere pentru trei zile sau sa ma pârască fostului sot… Dumnezeu e iubire, incredere si bucurie.

P.S. Cand eram eu „fugita de acasa” am primit un telefon explicativ de la el.

„Stii de ce sunt suparat?”

Nu.

„Tu stii ce imi doresc eu de ziua mea?”

Nu stiu si nici nu ma intereseaza. Eu stiu de 6 luni ce vreau sa primesti de ziua ta, dar mai sunt 5 zile pana atunci…

„Imi doresc o candela si o carte de rugaciuni”.

 

 

 

Exact asta era cadoul meu… o candela si o carte de rugaciuni legata frumos in piele naturala, cu foile aurite pe cant (protectie antipraf…) si care, garantez, ca nu se va dezintegra asa cum s-a intamplat cu cartea mea. Alta comunicare nefacuta la timp, dar… totusi prea devreme. I-am zis la telefon, dar nu l-a impresionat prea mult. Cand am adus-o acasa, a mirosit-o indelung, a citit un plasm doar pentru ca acolo era semnul, iar din 29 decembrie nu a mai deschis-o… Asta poate pentru ca pe prima pagina i-am facut o dedicatie in care ii sugeram ca ii va fi de folos in fiecare zi… Ca psiholog, trebuia sa imi dau seama ca la soti functioneaza doar comanda inversa (interventie prin paradox) si ar fi trebuit sa ii scriu: Sa nu o atingi in nicio zi a vietii tale!!!”

Asta-i viata laica… acum imi vine sa rad. Doamne cat de caraghiosi sunt oamenii! Cum se cearta ei pe prostii crezand ca sunt mici Dumnezei si ca li se cuvine totul! Razi Doamne? Vezi tu cat suntem de prosti? Si mai vrem sa si vedem noi totul, sa ni se ARATE! Pai daca ni s-ar arata asa cum E… am orbi, ne-ar arde retina si creierul nu ar sti cum sa reactoneze… atat suntem de mici si prosti!

Read Full Post »

N-am mai scris de foarte mult timp pentru ca am avut impresia ca nu am nimic important de spus. Si asa este. Nici acum nu o sa va spun povesti uimitoare, ci o sa va spun ce-am mai trait eu intre timp.

Pisicile…

Au crescut si s-au dus pe la casele lor. Bubi,

tricolora, a ajuns bine, la tara. Stapanul o lauda ca prinde si SOBOLANI, ca doarme in grajd cu calul si ca e foarte desteapta. Acum o cheama CHOARCHILA [cioarcila]. Asa a botezat-o un baiat de vreo 10 ani, care o iubeste, o da cu praf anitpurici si e gelos cand Cioarcila sta in brate la altcineva.

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Bulină

am vesti ca s-a facut motan mare. E foarte inalt si a facut capatana de motan adevarat. Si el sta bine. E la curte undeva pe langa Spitalul Militar, doarme in casa si haladuieste prin tot spitalul. Tatal lui e un om foarte aspru. A spus ca rupe capul orcui se ia de motalul lui. Acum il cheama Tomy.

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Stiopa Stiopa

pot spune ca a fost copilul problema.

Dupa ce primul stapan, un pusti de 10 ani care tremura tot de fercire cand i l-am adus, l-a abandonat la mine, l-am tinut vreo 3 saptamani, dar pustiul crestea si nu il mai lua nimeni daca se facea mare. Nu ca nu l-am iubit, dar la gandul ca noua nu ne ajung banii pentru nisip si mancare si ca ar putea sa le „insarcineze” pe fetele din casa, a trebuit sa il returnez la prima lui mama, prietena mea care a avut grija de ei in spatele blocului.Sunteti curiosi de ce acel copil nu a mai venit sa isi ia pisica de la mine? Citez din vorbele unui amic de-al lui: „a… zis ca… mergea ciudat si se uita spanchi”. E cel mai scump pisicel din cati am crescut, se uita spanchi cu iubire in ochii tai si da, cand se joaca se incovoaie, se infoaie si alearga intr-o parte! Acum e pisicul altui baiat si baga groza zilnic intr-un bichon care si-a luat o zgarietura pe trufa in prima zi. De atunci traiesc separati in casa. Prietena mea continua sa ma injure si acum.


Morishco,

regina furaciunilor…
Hoata a fost de mica, dar acum a invatat chestii. Fura puiul DUPA ce se decongeleaza, nu inainte! A invatat sa sara pe clanta si deschide usile prin casa, continua sa te spioneze la WC si sa bage mana in vasul de wc dupa ce tragi apa. Se duce la usa din spate si se cere afara ca o vagaboanda mica. Azi a vazut-o un vecin in subsol si a acuzat-o pe nedrept ca ea face caca acolo. Nu-i adevarat, ea face acasa si are oliţă. E dulce tare si nu se teme de mama ei, ghionoaia.

Mitza (ghionoaia)

Cand o cauti e in calduri. Daca nu e in calduri, e in criza de prigoana pe capul lui Morişco. Am vazut eu cu ochii mei cand Morişco a ajuns la capatul rabdarii si a sarit sa o atace pe mama ei si… stiti ce? Mitzei i-a fost frica! Nu mai e mult si o incaseaza hoasca de la fata ei 🙂

 

 

 

 

 

 

Despre Dumnezeu…

Ca exista, n-am niciun dubiu, dar ca are umor… ma conving din ce in ce mai tare. Imi aduc aminte de perioada divortului, in care umblam ca o vaduva pe la biserici… Dupa o slujba, ruminam eu ganduri cum ca de ce a ingaduit Dumnezeu ca alta femeie sa imi ia barbatul, UNICUL meu barbat, ca pentru mine nu va mai exista un altul, ca nu voi mai putea iubi… si apoi, unde sa gasesc eu alt barbat cand nu ies decat la biserica… Ptiu, drace, vade retro, cum sa imi caut eu barbat la biserica… Si cum mergeam eu asa pe o alee din Cismigiu, pierduta-n ganduri, l-am intrebat pe Dumnezeu unde o sa gasesc alt barbat. In cateva secunde s-a infiintat langa umarul meu un domn de vreo 30 de ani, imbracat impecabil, ceva mai scund decat mine, dar frumusel… „Buna seara, va grabiti?” Ma intorc enervata ca am fost smulsa din reverie si ii raspund raspicat cu ochii infipti in pupile lui: „Da, ma grabesc, dar dumneata ce faci, ma agati?” Omul a dat un pas inapoi jenat si speriat de reactia mea si mi-a spus „nuuuu, dar v-am vazut singura si suparata… voiam sa va tin companie”. M-am inmuiat si mi-am cerut iertare pentru atitudine, i-am explicat ca sunt in divort si nu sunt o companie prea placuta, dar sa nu se indoiasca vreodata de farmecul personal si de eleganta manierelor sale. I-am multumit pentru intentie si ne-am despartit. Dupa ce i-am iesit din raza vizuala am inceput sa rad in hohote! „Doaaaaamne, ce prompt esti! Dar unul mai inaltuţ nu ai?”… Chiar a fost o gluma tare! Mai tarziu cateva luni, mi-a trimis la usa un tanar de 1,90 m si m-am maritat cu el.

Acum, in ultma perioada, a mai glumit Dumnezeu cu mine. Veneam de pe Dorobanti si cautam mental un traseu al RATB-ului care sa ma duca la Unirea. Mergeam la biserica. Luasem un autobuz care intorcea in Romana si de acolo trebuia sa descopar ce alt autobuz ajunge la Unirea. Stiu, exista metrou, dar la mine in portmoneu nu existau fonduri pentru asa ceva. Conversam cu Doamne-Doamne: „Te rog, fa cumva sa ma intalnesc cu cineva cunoscut care sa imi poata da suma respectiva, ca sa pot merge cu metroul… Dar mai bine lasa, merg pe jos, chiar daca e frig, ca asa imi numara ingerii pasii si primesc rasplata”. Ajung intr-o statie pe sensul de interes si ma zgaiam, ca o turista blonda ratacita-n cosmos, la o harta care ma speria de-a dreptul. Nu intelegeam nimic. Aud o voce amabila in spate: „unde vreti sa ajungeti?” La Unirea, raspund inainte da a ma intoarce. Era o femeie eleganta, cam la 60 de ani. Se scormoneste mental dupa o cifra de autobuz si ii rezulta destul de repede ca nu exista o masina care sa ajunga la Unirea din Romana. Si… are o revelatie: METROUL! Ii surad cu iubire, „stiu, nu pare, dar nu am bani de metrou, caut o varianta mai ieftina, am abonament”. O vad cum se repede cu capul in jos in poseta spunand cu voce sigura „aaa, dar nu-i problema, va dau eu!” In momentul ala am vrut sa o tai la fuga, ma impotriveam cu mainile intinse si o rugam sa nu imi dea bani, dar la un moment dat, mi-am adus aminte de rugamintea formulata lui Doamne Doamne si i-am zambit in gand. „O sa ii accept, daca imi spuneti numele dumneavoastra ca sa va pun pe acatist”. Femeia a zambit cu modestie si a zis „eeei, nu pe mine, dar va vau alte doua nume”. Am scos repede un pix si am notat. Am luat cei 5 lei cu senzatia ca o iubesc pe femeia aia. Am fugit la metrou si am ajuns la timp cat sa dau acatistul preotului. Am continuat sa ma gandesc la ea cu iubire si sa le doresc sanatate din toata inima ei si celor doua fete pe care mi le-a dat pentru acatist. Fetele ei probabil.

Asa face Dumnezeu minuni. Pentru unii sunt mici, aproape insesizabile, dar pentru mine a fost o conversatie intreaga cu Dumnezeu insusi. Sa mai spun ca am ajuns atat de bine incat a fost prima data in viata mea cand am reusit sa fiu si eu in fata cand preotii pun Evanghelia peste capetele credinciosilor? Am pus mana pe carte si m-a scuturat plansul acela pe care il cunosc, e fericirea de la Dumnezeu, o prajiturica din Raiul lui. Inca si mai straniu, am vazut si am auzit cand preotul a citit acatistul meu si al ei, dintr-un maldar intreg!

Tot despre Dumnezeu vorbim si atunci cand va zic ca inca sunt somera, dar ca perioada aceasta de 6 luni de cand si sotul meu este somer, simt ca traiesc in RAI. Atatea „prajiturele” am primit de la Dumnezeu prin oameni incat ma simt cel mai linistit, fericit si iubit om din lume.

Niste cash…

De foarte multi ani, cand ma rog, zic  „Faca-se voia ta”, doar sa mi se arate. De regula cer sanatate si iluminare. Cu vreo luna in urma, am simtit sa cer si ceva cash… asa cu rusinea omului care cere bani. In cateva zile, am luat un casting si am filmat pentru o reclama. Am primit bani cat un om in trei luni de munca zilnica! Dar tot nu ma rog pentru bani… e mai de valoare intelepciunea si iubirea lui Dumnzeu. Pentru asta ma rog.

De Craciun, chiar am simtit o iubire asa mare pentru Dumnezeu de mi-au dat lacrimile. Cand am luat bani nu mi-au dat lacrimile…

De-aia scriu aici pentru toti:

1. Iubirea e o valoare pentru cel care iubeste si nu pentru beneficiar…

2. Sa dam slava lui Dumnzeu, ca restul… spor in casa, buna intelegere cu semenii, sanatate, succese profesionale sau in amor… toate ni le adauga Dumnezeu dupa masura Lui justa.

3. Nu cautati ajutor la oameni, ci la Dumnezeu, ca El decide cine sunt oamenii care va vor ajuta.

4. Nu cereti dreptate de la justitia laica (si cam chioara…), ci de la Dumnezeu. Dorinta nostra trebuie sa fie mantuirea celui care ne-a nedreptatit, pentru ca in felul acesta va ajunge si el la intelepciunea lui Dumnezeu si la iubire pentru semeni. Cea mai frumoasa dorinta ar fi ca in unire, noi si „dusmanii”, sa aducem slava si multumire Domnului.

5. Pentru cei care plang absenta persoanei iubite: Psihologia spune ca, dupa decesul acesteia, timp de 3 ani suferinta nu se va sterge. Dupa un divort (chiar si emotional) 5 ani nu mai esti ca inainte… Descurajant, nu? Dar credinta in Dumnezeu ne arata ca nu ne impiedica nimeni sa ii iubim in absenta pe cei care nu mai vor sa stea fizic cu noi, iar acea iubire, daca nu e un fals, adica doar o posesivitate dissimulata, sublimeaza in iubire neconditionata, iubire hristica, profunda si de nezdruncinat. Asa cum mama isi iubeste copilul si Hristos ne iubeste pe noi.

6. Intrebarea „de ce Doamne m-ai parasit?” o formuleaza de obicei cei care stau cu spatele la EL. Dumnezeu e in permanenta cu tine, dar daca stai cu spatele si te uiti doar la propriul necaz, nu ai cum sa vezi ca e langa tine!

7. Am mai invatat si faptul ca daca nu am copii pana la 42 de ani, nu inseamna ca cineva mi-a facut farmece sau ca nu sunt vrednica sa aduc pe lume un copil, ci faptul ca misiunea mea pe pamant este sa iubesc TOTI copiii, chiar daca nu sunt ai mei.

8. Am mai inteles un lucru vechi de cand lumea: Dumnezeu a creat lumea animala cu o zi inainte de a-l face pe om, si a facut toate astea ca sa il bucure pe om. La ce sa ne mai cumparam jucarii de plus cand avem pe lume cateii, pisicile, ratuste, puiuti de gaina si alte oratanii domestice, cazute in cap de iubire pentru stapani? La ce bun traiesti daca dai cu piciorul intr-un caine si dormi seara cu catelusul de plus in brate?

9. In ultima instanta, o sa va spun ca stiu de ce trebuie sa mergem si la biserica si ca doar rugaciunea personala nu ajunge. Biserica e casa Tatalui in care ne regrupam noi copiii ca sa primim iertare si ajutor, putere in rugaciune si protectie impotriva ispitelor zilnice, intelepciune si bucurie curata, amplificate toate dupa numarul celor care se roaga de-odata cu tine. Harul lui Dumnezeu coboara peste noi toti prin mainile preotilor. Hai sa incetam sa mai fim mandri, sa credem ca totul ni se cuvine de drept. Daca vrei locul din fata in biserica du-te primul. Daca te crezi mai bun ca preotul, arunca primul piatra. Daca te calca pe maini cineva cat stai in genunchi, intelege ca e un test de smerenie si nu ca biserica e plina de ticalosi. Daca preotul mai greseste ca om, nu-l judeca ci roaga-te pentru sufletul sau. Pacatele preotilor sunt MULT mai aspru pedepsite decat ale unui mirean. Noi toti pacatuim zilnic, de ce sa ii judecam pe ceilalti mai aspru decat pe noi insine?

Justificare

Am scris mult si apasat. Nu am pretentia ca sunt vreo filosoafa sau vreo scriitoare, deci nu ma criticati pentru asezarea in pagina sau pentru continut. Este blogul meu si asa am simtit sa astern.

Promisiune

Promit ca anul asta o sa scriu mai des, nu numai la comment-uri ci si texte. Chiar daca nu ma intereseaza statisticile, nu pot sa nu ma bucur ca blogul meu a fost cotat la categoria WOW. Ete mai jos!

Read Full Post »

2010 in review

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how my blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

Healthy blog!

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

Featured image

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 81,000 times in 2010. If it were an exhibit at The Louvre Museum, it would take 3 days for that many people to see it.

 

In 2010, there were 16 new posts, growing the total archive of this blog to 60 posts. There were 46 pictures uploaded, taking up a total of 21mb. That’s about 4 pictures per month.

The busiest day of the year was May 17th with 482 views. The most popular post that day was Farmece.

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were mail.yahoo.com, search.conduit.com, ro.wordpress.com, google.ro, and facebook.com.

Some visitors came searching, mostly for igalis, rugaciune pentru indeplinirea dorintelor, desene in creion usoare, sporul casei, and rugaciuni pentru indeplinirea dorintelor.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Farmece July 2009
744 comments

2

Rugaciuni de protectie August 2009
171 comments

3

Sporul casei furat September 2009
155 comments

4

FARMECE IN LACATE July 2009
478 comments

5

Adevărul despre vrăji December 2009
145 comments

Read Full Post »