Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘pictura’

 Credinta tare inseamna sa spui „Faca-se voia Ta” fara a-I mai face „sugestii” lui Dumnezeu. Cand te faci unealta Lui, lucrurile se asaza de la sine iar darurile pentru putina stradanie sunt mai mari si mai frumoase decat ni le putem  imagina.  Intamplarea pe care urmeaza sa v-o relatez face parte din lungul sir de minuni care se petrec zilnic in viata mea de cand am invatat sa rostesc autentic „Faca-se voia Ta”.

Call center

Pictez nevrotic

Nu stiam ca exista un gen de arta care se numeste „Singulara” si care defineste exact ceea ce numeam eu pana acum „nevrotic”. Nu ma consider artist plastic doar pentru ca uneori simt nevoia imperioasa de a amesteca culori si a le insira pe ceva sau dorinta nestavilita de a chinui foaia cu pixul. E o pornire comparabila cu pofta de a manca ceva ciudat a femeilor gravide (in termeni medicali, „pica”). E drept ca si art-terapia sustine ideea ca inconstientul se poate exprima prin arta si, lasand de-o parte intentia de a ilustra ceva anume, mana va zugravi simboluri care sa te faca sa constientizei ceva ce se invarte prin partea ta inconstienta a psihicului, ca pestele in acvariu, cautand sa iasa cumva la suprafata.

Din cate inteleg din ceea ce am materializat pana acum in picturi, inconstient ma opun regulilor limitative si am o doza destul de mare de indiscretie in a-mi expune viata. Imi asum. Nu o fac asteptand aplauze si nici nu ma intereseaza critica, atata timp cat nu lezez pe nimeni. Scoala de arta zice ca nu e bine si frumos sa conturezi cu negru, ca incadratura trebuie sa foloseasca un anume „unghi de aur”, ca nu trebuie fixat personajul in centru, ca daca priveste intr-o directie trebuie sa ii lasi „aer sa respire”, ca nu se face sa pui culoarea direct din tub… si am decis sa incalc toate aceste reguli. Picturile mele nu se supun incadraturii, uneori se prelungesc si pe canturi sau ies pe rama. Conturez cu negru invariabil, asociez culori ciudate si pun cu nerusinare culoarea direct din tub fara a mai cauta „nuante rare”. Tocmai pentru ca incalc legea, nu m-am gandit vreodata sa expun public creatiile mele. Mi-am permis doar sa imi fac un folder intitulat „Picturile mele” pe Facebook.

In spatele unei imagini este o poveste

Dupa ce l-am pierdut pe Nichita, copilul pe care nu am mai apucat sa il nasc la termen pentru ca in a sasea luna (cand N.N.Lazarev spune ca fatul este in legatura directa cu Dumnezeu) s-a razgandit, am pictat pentru prima data un inger. Am copiat imaginea de pe ultima lui echografie si i-am pus o pereche de aripi ciufulite. Nici eu nu stiam sa pictez aripi, nici Nichita sa le foloseasca.

Nichita

Apoi mi s-a facut iar dor de el si m-am pus sa ma exprim plastic. Asa am descoperit ca Nichita a invatat sa-si foloseasca aripile si se joaca cu ele.

joaca de inger

Apoi am vazut un pic din raiul lui pe timp de primavara…

Primavara Ingerului

Probabil ca avea sa-mi dea o veste, despre un fratior… si mi-a aparut ca in imaginea de mai jos. Dar m-am bazat pe stiinta si am gresit. Testul de sarcina mi-a spus ca nu sunt insarcinata si am facut efortul de a zugravi o casa si a muta mobila… A fost cea mai scurta sarcina din cate am auzit. Trei zile. Copilul avea 6 saptamani cand am aflat de el, iar dupa 3 zile a murit.

Veste

Dumnezeu rasplateste pana si intentiile

Intr-o perioada neagra din punct de vedere financiar, dar foarte luminoasa din punct de vedere spiritual, o femeie buna de la biserica s-a facut mesager al lui Dumnezeu (poate ca nici nu stie!) si mi-a dat niste bani si cateva daruri pentru sarbatoarea de Pasti care avea sa vina curand. Eram in Saptamana Mare. Povestea pe larg o gasiti aici: https://igalis.wordpress.com/2011/04/ Atunci am decis sa ii pictez ceva… De icoane inca nu sunt vrednica, dar i-am pictat un inger. Dintr-un complex de inferioritate, m-am hotarat sa il fac mai mare, pe panza si cu culori acrylice, ca sa nu ma fac de rusine cu tempera pe cartonul de la ciorapi sau pizza cum pictez de obicei…

gabriel

Tot un oarecare complex de inferioritate (mi-ar placea sa il pot numi smerenie…) m-a oprit sa i-l daruiesc dupa ce l-am terminat. Imi imaginam ca are acasa tablouri adevarate si ca il va primi din politete fiind apoi pusa in incurcatura de a nu sti ce sa faca cu el. A ramas la mine. Acelui inger i-am facut o pereche care danseaza.

Dans

Nici acesta nu mi s-a parut vrednic de daruit. Dar s-a petrecut un fenomen. Tot adaugand cate un punct cate o linie la ei, m-am indragostit si am decis sa ii expun la mine acasa, fiecare in alta camera. Apoi a venit ziua surorii mele si m-am gandit sa ii pictez un inger. De ea eram sigura ca apreciaza genul meu de arta pentru ca ii mai pictasem o „pasare shaman” pe care o are expusa in cabinetul ei de psihoterapie. Cum niciodata nu imi propun un subiect anume, doar chem mental cate un inger sa se aseze pe  panza, a venit un inger care se roaga.

ruga

Apoi mi-am chemat ingerul meu pazitor si s-a asezat si el cuminte la rugaciune luand un pic de relief din pasta de modelat aplicat pe panza…

Ingerul pazitor frame

Incet, incet, apropiatii au inceput sa imi aprecieze picturile. O verisoara mi le-a vazut pe Facebook si, poate nu intamplator, a gasit niste panze la pret onorabil la Lidl. Le-a cumparat in ideea ca poate vreodata o sa i le pictez. Vestea am aflata-o la putin timp dupa ce o buna prietena si fosta colega de la redactia unei reviste unde am lucrat impreuna m-a anuntat ca un francez a venit in Romania sa organizeze o expozitie de Arta Singulara la Bucuresti. Ea i-a aratat „galeria de arta” de pe Facebook si omul s-a aratat intersat de ingerii mei, dar si de povestea lor, pe care prietena mea o stia foarte bine fiind martora a evenimentelor din vremea lui Nichita.

Dupa ce i-am dus vreo 3 picturi sa le vada, francezul mi-a pus doua intrebari: Esti de acord sa expui in Franta? Vinzi? M-am inrosit pana in varful urechilor de bucurie si am spus da. Cum o buna parte dintre picturi le daruisem prietenilor… a trebuit sa promit ca mai fac cativa. Atunci au picat si panzele de la verisoara mea! In micul meu concediu m-am pus sa pictez cu pofta pe prima panza cu culori acrylice. A venit un inger cuminte.

cuminte

Mai aveam o panza dar nu aveam curaj sa ma apuc de ea. Am mai pictat un portret de inger pe carton (nu l-am pozat), dar cel pentru panza tot nu venea. Fiind in postul mare am vorbit cu duhovnicul meu pentru a stabili cand ma pot spovedi. Mi-a venit asa de-odata sa ii zic „Parinte, binecuvantati-ma sa pot picta pentru ca mai am de facut un inger si nu vine”. Raspunsul lui a fost foarte frumos: „Dar ingerii nu au chip, au numai ochi mari, ca de bufnita, si o sugestie de aripi”! Dupa ce am inchis telefonul m-am apucat de treaba. Iata ce a iesit.

Duhovnic

„Duhovnic” – (40X30 cm) culori acrylice pe panza

Dupa ce l-am terminat („terminat” este un termen nepotrivit in cazul picturilor… oricand mai poti adauga ceva, deci niciodata nu e terminat!) l-am privit lung si m-am intrebat daca e frumos. Mda, imi placeau unele dintre detalii, cum ar fi primele 4 pene din partea rosie… dar ansamblul era incert. In ziua in care l-am postat in „Picturile mele” de pe Facebook s-a aratat primul cumparator. Foarte entuziast imi spunea ca ii place mult si il vrea. M-am bucurat mult ca place, dar i-am explicat ordinea: Daca nu se vinde la Bezu, in Franta, i-l datorez verisoarei pentru ca panza e a ei, dar cred ca se poate negocia cu ea sa ii fac alta pictura in schimb.  Discutia se desfasura in ziua in care a inceput Festivalul de Arta Singulara „Grand Baz’Art” la Bezu.

A doua zi, intru pe facebook asteptand vesti de la vernisaj si gasesc mesajul urmator:

18mai13

„Aceste creaturi de sticla nitel imbufnate sunt doua dintre premiile Osk’Art oferite la Grand Baz’Art a Bezu, anume Premiul Decouverte pentru intreaga expozitie Romania Hors-les-Normes si Premiul Couleur pentru Gabriela Szilagi. De asemenea, Mihai Docea a primit Le Prix Psychologie. Sunt foarte mandra de toti.”

Evident c-am inceput sa plang de emotie! Eu, care mi-am trimis picturile in Franta cu vesnicul complex de inferioritate in fata lucrarilor celorlalti artisti romani (nu mai zic de cei straini…), eu care ma gandeam ca ingerii mei vor starni cateva zambete de compasiune, imi vad numele printre premianti! Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru tot ce imi da, dar asta a fost o minune MARE! Ce-am facut ca sa merit? Ma rasfata Dumnezeu si eu nu-i pot intoarce atata bucurie cata imi da. Nu stiu cum. Nu am indraznit vreodata sa visez la asa ceva si mi-a dat. S-a facut voia Lui.

Mai mult, aflu de la curatoarea expozitiei ca oamenii au stat indelung in fata ingerilor comentand care le place si de ce, ca un artist francez a desenat repede pe un colt de hartie un inger pe care i l-a dat sa mi-l aduca cu dedicatie, ca tabloul cu „ochii de bufnita” si-a gasit o cumparatoare care l-a adorat si care a zis ca imi va trimite o poza cu el dupa ce il inrameaza pe perete, ca sa vad unde a ajuns… si iar m-am emotionat pana la lacrimi citind randurile ei.

Ultimul sms suna asa:  „iti promit ca nu exagerez cu nimic si stiu ca daca ai fi fost acolo sa vezi ce efect au avut ai fi plans non-stop”.

Offf, cum stie Doamne Doamne sa faca bucurii oamenilor! Nici cu gandul nu gandim cat de frumos ne iubeste Dumnezeu si cat de mult ne alinta! Multumesc lui Dumnezeu si tuturor oamenilor pe care El i-a ales in scenariul Sau.

Read Full Post »

Ca sa nu mai primesc intrebari de genul… „blogul asta mai e activ?”, o sa va scriu in fiecare zi cate un „traiesc”.

Uneori, tocmai pentru ca traiesc nu am timp sa postez ceva nou. Azi spre exemplu am fost cam toata ziua pe drumuri. In principal, la scoala. Ce sa va zic, ca profa de engeza e o scumpa? Ca o iubesc pe „diriga”? Ca am luat azi un 8 la Reumatologie si ca m-a durut?

Ca scoala ne-a acordat bursa mie si sotului meu pentru a pleca la schimb de experienta in Olanda (Leiden) si ca suntem fericiti? Ca avem o colega in clasa (nu foarte frumoasa, dar batraioara si un pic cam rea…) care astazi a zis ca o bursa ajunge la doi oameni casatoriti… ca si cum barbata-miu ma ia in spate  pe post de rucsac in avion si in tren, mananca el si eu ma uit, la muzee intra unul dintre noi si ii povesteste celuilalt…

Mda, sunt un pic satula de reactiile ei repetate. Am deja alergie la replica „lasa, nu va mai plangeti, ca noi avem copii acasa” atunci cand le spunem ca daca strangem bani de un banchet dam cat ne putem permite din pozitia de doi someri cu participare dubla. Adica… daca fiecare din clasa trebuie sa puna 30 de lei, noi trebuie sa dam 60, iar pentru o familie in care amandoi suntem someri si veniturile sunt zero, a plati dublu decat alt elev care castiga un salariu, pe langa cel al sotului (- cheltuielile cu copiii), devine o suma chiar mare… Daca acel om cu copiii acasa a platit prima rata a taxei scolare 13 milioane si a fost un efort financiar… oare ce efort financiar face familia de someri ca sa plateasca 26 de milioane de-odata???? Ma mai deranjeaza si faptul ca la lucrari, tot de la noi copiaza… Oare nu ar trebui sa instituim o taxa (gen drepturi de autor) pentru ca noi invatam si altii temina scoala uitandu-se urat la noi (ca ne e greu sa platim dublu), dar frumos la lucrarea de pe banca?

„Avem copii acasa”… Ei o vad ca pe o povara, noi ca pe o binecuvantare de care inca nu avem parte pentru ca am pierdut 3 sarcini in ultimii 2 ani. Ei au ingeri care sa-i mantuie si sa le dea o cana cu apa la batranete, noi doua pisici care ne umplu viata de iubire si amuzament, dar dupa care o sa plangem amar cand vor fi batrane si vor muri… Si pare destul de probabil sa moara inaintea noastra.

Stiu ca cea mai taioasa rautate vine, in principal, din invidie si ca situatia ar putea parea absurda ca niste oameni pentru care banul e rege pot invidia doi someri fara copii… dar nu e. De fapt, e cea mai clara dovada ca BANUL NU ADUCE FERICIRE! Nu situatia financiara o invidiaza, ci armonia unui cuplu care e hotarat sa il slujasca pe Dumnezeu si de aceea in schimbul  banilor au armonie, iubire, fericire si… timp sa invete cat sa merite o bursa!

Colega cu pricina e genul de asistent medical care se va uita urat la bolnavul care nu da spaga pentru o perfuzie, chiar de omul ala ar avea aripi de inger! Aia numesc eu saracie, un suflet mort care nu are idee despre cum e sa iubesti oamenii, nu are un trup ok, o minte agera, timp sa invete sau capacitatea sa inteleaga lucruri profunde sau sa faca niste calcule matematice simple. Nu sunt sparata pe ea, o compatimesc, dar nu mi-as pierde vremea sa ii ofer „perle”, mi-ar lua prea mult timp sa o invat abecedarul omeniei.

Pot ajuta cu multa rabdare oamenii care cauta bogatia sufleteasca, echilibrul, lumina, iubirea, dar femeia asta este la stadiul in care nici macar nu se intreaba daca asa ceva exista! Ea vede doar ca noi plecam in Olanda si ca primim niste bani de la scoala, ca si cum banii aia ar fi o recompensa, nu un mijloc de a supravietui aproape o luna intr-o tara straina, pentru a aduce informatii scolii. By the way… o bursa este echvalentul costurilor bileteleor de avion, cealalta pentru: tren zilnic intre orase, mancare, bilete de autobuz, vizita la muzee (timp de 14 zile pentru 2 oameni) si cadouri pentru colaboratorii olandezi.

Mda… cred ca ce am facut eu acum se numeste bârfă… dar sunt un om autentic, deci o fac cu sinceritate.

In alta ordine de idei si revenind la scuza de inceput… Uneori creativitatea mea nu tine de semantica, de aptitudinile literare. Vine muza (aceeasi) si imi pune in brate, in loc de tastatura, o pensula, un carton de la un calendar perimat si ceva tuburi de tempera. Na… ce sa fac? Ma execut!

Read Full Post »

Mi-am luat inima in dinti si m-am gandit sa vad daca vreuna din picturile mele s-ar putea vinde. Am investit ceva bani in materiale, am cumparat o rama simpla, dar care mie personal imi place, si m-am pus pe terminat pictura pe care o incepusem cam acum o saptamana. Azi am inramat-o si mi-a rezultat un tablou chiar mare (50×70 cm). L-am dus la magazinul de cadouri din coltul strazii, unde proprietara e o fata tanara si draguta care mi-a devenit prietena de o vreme.


„Geneza” – 50×70 cm, culori acrilice pe carton

Dupa ce l-am terminat l-am inramat repede, cu emotiile normale pentru o blonda care are obiceiul sa coasa buzunarele, pe creatiile vestimentare, cu gura in jos! Am verificat de 10 ori daca l-am pus cu capul in sus si dupa aceea mi-am luat distanta sa il privesc. In momentul ala am zis „mmmda, arata bine!” si am simtit asa… o emotie cu nod in gat. Mi-au dat lacrimile la gandul ca il dau. Am alungat melancoliile boeme si l-am dus.

M-am intors acasa seara, dupa ce mi-am facut intre timp orele de practica in spitalul Cantacuzino, unde am constientizat ca a fi asistent medical nu este cel mai vesel lucru din lume. Poate si brancarda cu un corp inert si cu fermoarul tras pana peste cap care a trecut pe langa noi exact la plecare mi-a dat o stare de inmormantare. Cand am intrat in casa am gasit pe masa urmele dezmatului artistic, pensule, culori cana de ceramica cu apa inca albastrita… M-am simtit ca dupa ingropaciune, cand te intorci acasa dupa ce lasi morul la groapa si te uiti cu durere la obiectele devenite inutile.

Daca nu se vinde in cateva zile mi-l pun pe perete! Deja mi-e dor de el. Nu stiu daca e frumos, dar eu il iubesc.
Parafrazand-o pe Liza Panait, cand i-am cerut sa imi vanda o piesa din ultima ei colectie, o sa spun si eu:
„Baga-mi-as piciorul in ea de arta, ca nici nu-mi vine sa ii fac pretul cand stiu ca il vand”! Nici Liza nu putea calcula preturile pentru ca isi iubea atat de mult creatiile incat nu voia sa le vanda!

Read Full Post »

Iata, acesta este fostul meu sot, actorul George Calin, dar sa stiti ca nu s-a suparat cand a vazut portretul. Fiind artist, mi-a respectat viziunea…

Acesta este Andrei, un prieten pe care il stiu din scoala generala si care s-a imprietenit tare cu fostul meu sot. Acum, ei se vad mai des decat ma vad eu cu prietenul Andrei. Portretul de mai sus il reprezinta pe Andrei dupa cateva beri, cand are ochii ţăndări si vorbeste colorat.

Actrita Ela Ionescu. Un om foarte frumos sufleteste si foarte dedicata profesiei. Va recomand sa o vedeti in piesa Hipioti si bolsevici, care se joaca in „La Scena”. Biletul costa doar 20 de lei, dar spectacolul iti schimba cu totul starea. Bravo lor, o mana de actori tineri si talentati! Pictura a intrat deja in posesia ei si a fost foarte emotionata, ii place!

Autoportret in creion

Autoportret desenat cu pixul

Autoportret in ceracolor

Autoportret tempera si aurolac (!)

* Cand spun autoprtret inseamna ca aceea este imaginea mea in propria perceptie, nu in oglinda! Oricum, au fost facute cu multi ani in urma.

Acest post este special pentru Mara, care imi sugerase sa fac portretele apropiatilor. Acum se dumireste de ce nu s-ar bucura acestia sa isi vada mutra pe o foaie, impregnata cu viziunea artistului. Nu-i asa?

Read Full Post »

Unele lucruri sunt facute sa se intample in viata ta oricat le-ai amana.

Cand eram copil de generala, ma fugareau prin curtea scolii tot felul de antrenori veniti la recrutare pentru diverse cluburi sportive. Profesoara de sport le spunea ca sunt o ametita, o visatoare si chiar daca am date fizice perfecte pentru handbal sau baschet, nu vor face treaba cu mine pentru ca sunt artista. Avea dreptate!

Doi dintre antrenori s-au incapatanat si m-au luat cu de-a sila la echipa. Primul a reusit sa ma tina in lesa vreun an la echipa de baschet a Clubului Progresul, dar numai el stie de cate ori i s-a ridicat parul pe ceafa de nervi cand ma gasea intr-o sala in care zdranganeam cu pasiune la un pian in loc sa dau ture de parc! La antrenamentele de dimineata chiuleam in mod constant, dar nu pentru ca mi-era lene sa ma duc, ci pentru ca odata ajunsa in fata portii clubului, oscilam pana la epuizare daca sa o iau pe poarta din dreapta sau pe cea de stanga unde era strandul Izvor. Asa sunt pestii, nehotarati, dar si cand ma hotaram… doamne cu cat sadism ascultam fluierele de pe teren in timp ce eu ma scaldam si ma relaxam pe marginea bazinului. Era doar un zid intre noi! Un zid care facea diferenta dintre rai si iad.

Uite asa invata copilul sa minta

La antrenamentul de dupa amiaza ma duceam spasita si ma scuzam ca dimineata mi-a fost rau. Antrenorul se uita fix in ochii mei si imi spunea: „se vede, te-ai bronzat!” Imi ierta toate astea pentru ca ma vedea asa inaltuta, cu potential. In teren eram o fiara! Cand apucam mingea, o driblam frate cu o viteza de nu ma putea opri nimeni, doar ca odata ajunsa sub cos incepeau rateurile. Dupa vreo 3 cosuri ratate ma ajungeau din urma adversarele si ma deposedau de minge… Un talent eram!

La handbal… nu mai zic. La un singur antrenament m-au prins, dar am facut eu ceva cu puternicul meu subconstient de m-au apucat palpitatiile, febra, lesinul… Antrenorul s-a speriat si mi-a zis ca poate am vreo boala de inima, asa ca m-a lasat in pace.

Copiii stiu mai bine decat parintii

Si uite asa, copilul din mine a rezolvat problema cu aptitudinile. M-am inscris ulterior la un cerc de pictura si acolo am mers de trei ori pe saptamana timp de 5 ani! Fara sa ma trimita nimeni. Cum nimeni din familie nu prea lua in seama pasiunea mea, au trecut cu vederea chiar si un premiu I pe tara cu care am venit acasa. Dar eu am fost foarte fericita de acea diploma si de prepelita impaiata cu care am venit sub brat! Putin mai tarziu, cand se faceau pregatiri intense pentru treapta I de liceu, ai mei mi-au pus meditator la metematica (eram bâtă, ca si acum…) si erau multumiti ca incep sa iau note bune. Toate optiunile mele erau conforme cu dorinta parintilor, Liceul de Aviatie, doar ca eu cand m-am vazut cu dosarul in mana, am fugit si m-am inscris la Arte Plastice.

Curiozitatea nu a omorat pisica, ci i-a dat copilului o directie

In peregrinarile mele secrete, pe langa morga Spitalului Militar, sali de disectie la Facultatea de Medicina, ateliere de vitralii , atelierele de specialitate ale Liceului Tonitza si alte asemenea, am intrat cu tupeu in aletierul unui pictor si l-am rugat sa ma ajute sa ma pregatesc pentru admitere. Barbatul pe care l-am intalnit acolo nu era pictorul, ci un student la Arhitectura care locuia acolo. In trei zile, omul acesta (Octav) m-a invatat ce nu cred ca invata elevii intr-un an! Drept este ca 4 ore nu aveam voie sa ma ridic de pe scaun sau sa las planseta din brate, ascultam Pink Floyd la maxim, toate geamurile erau deschise de ma lua curentul pe sus si nu vorbeam nimic! M-a invatat sa lucrez in creion (nu in carbune) dupa tehnica lui de arhitectura. Mi-a pus naturi statice grele, ca sticla, metal, ibric, draperie, lemn… Dupa ce terminam de lucrat imi mai spunea lucruri esentiale si ma trimitea acasa.

La examen, la prima proba – natura statica in creion sau carbune –  m-a busit rasul cand au adus obiectele! Era o joaca de copil sa desenezi o ulcica, un mar si cub din ipsos! Au venit si cu o carpa verzuie in mana si un pic mi s-a strans inima ca draperia va fi elementul de dificultate, dar cand am vazut ca o netezeau atent cu mana ca sa nu faca cute… chiar m-a busit rasul. Urmatoarele probe au fost cumva destul de omenoase: natura statica in culoare si compozitie cu tema „Munca patriotica”. Am pictat cu placere si am intrat!

Mutumesc Octav!

Nu cred ca omul acela stie exact ce a facut pentru mine. Pe Octav l-am mai vazut o singura data, dupa rezultate, cand i-am dus o sticla de cognac si i-am multumit pentru ajutor. Dar nici atunci nu a vorbit prea mult. Era modest si retras, cu o atitudine mai mult decat onesta fata de mine. Mi-a urat mult succes in continuare si ridicand sticla de cognac mi-a spus: „Asta nu, sa nu te tenteze niciodata!” Nu ne-am mai vazut de atunci, dar a ramas pentru mine un suflet pe care il iubesc si ii doresc numai bine si acum, dupa 26 de ani!

Orice impunere sau restrictie duce la revolta, in cel mai fericit caz

La liceu am continuat studiile in domeniul artelor, dar cu cat invatam mai mult, cu atat pictam mai in sila. Toate lucrarile noastre aratau la fel! Si astazi mai vad genul ala de pictura si stau sa analizez daca autorul a respectat intocmai legile impuse de scoala in loc sa ma las transpusa de senzatii. Dupa ce am terminat liceul nu am mai pictat, nu am mai sculptat si nici nu am mai modelat. Mi-am schimbat brusc orientarea catre showbiz si asa am ramas pentru 18 ani.

Cand ceva e al tau, se va itoarce la tine de fiecare data

Imi amintesc cum m-a apucat din nou pofta de pictat. Ma jucam cu fetita unei prietene si ea picta frecand foaia cu apa de facuse gaura. Am ras si am vrut sa o invat. Cand am pus mana pe pensula am simtit ca intru in transa. Mama fetitei incerca sa faca conversatie cu mine si eu eram perduta in acuarele. Aia mica deja se plictisise si ea de lectia muta, dar eu parca eram nebuna, nu ma puteam opri sa gust din placerea aia de a pune culori pe foaie. Prietena mea s-a enervat si ne-am certat. Am plecat acasa, dar acasa nu aveam culori, asa ca am abandonat din nou pictatul.

Doar copilul este creativ, adultul nu!

Apoi, intr-o vacanta de iarna, m-am dus undeva in Ardeal, unde o prietena de familie picta pentru copiii ei de gradinita (era educatoare) niste planse foarte interesante, cu pete conturate cu negru. Iar mi-a venit apa in gura dupa culori si i-am cerut voie sa pictez si eu. Nu a iesit chiar o pictura, dar mi-a placut la nebunie sa amestec culori. Iata ce a iesit:

Pun copilul din mine la treaba

De atunci pictez in stilul acesta ori de cate ori im vine pofta de culori. Incalc toate regulile invatate la scoala, niciodata nu imi propun teme ci las subconstientul sa scoata din mine tema nevrozei, nu folosesc materiale scumpe, ci cartoane de la cutii de bomboane, ambalajul de la dresuri, cutii de pizza, cartonul de la calenadre de perete… Am trei pensule mari si late, iar pana de curand pictam doar cu pensula pentru ruj! Nu mi-am propus sa le expun nicairi, dar totusi le-am expus pe Facebook si multa lume s-a arata interesata sa cumpere. Nu vand. Le fac cadou, dar unele dintre ele au pentru mine o semnificatie aparte si de aceea nu le dau si nu le vand nici pentru sume mari, chiar daca acasa le tin intr-o punga mare de plastic pitita dupa dulap. Sunt mai mult decat picturi, sunt fotografii ale sufletului meu ascuns.

Confirmari

Ieri am primit confirmarea faptului ca doua dintre picturile mele sunt deja coperta pentru doua carti ale editurii SPER. Eu le-am donat si sunt tare bucuroasa ca au ajutat unui asemene ascop. Ma simt magulita!

Ieri am facut si pictura de sus de tot. Nu stiu daca mai place cuiva, dar mie imi place asa de mult incat am inscris-o in categoria celor pe care nu le dau. Adevarul e ca in realitate arata mai bine decat pozata. Culorile sunt catifelate pe carton de iti vine sa le mangai. Tot ieri am mai terminat una, dar mi se pare ca-i lipseste dramul ala de nebunie. E frumusica, dar prea cuminte.

Dar alta pe care o iubesc pentru ca initial nu mi-a placut si am inceput sa o „mazgalesc” cu mai multa libertate este aceasta:

Acum ma gandesc ca poate nu e timpul pierdut sa ajung pictor si nici pentru a scrie o carte… Daca tot se tin pasiunile astea dupa mine… or stii ele ceva!

Voi aveti pasiuni de genul asta? Ceva ce v-a urmarit toata viata, chiar si atunci cand i-ati dat cu flit?

Read Full Post »

  Cuprins

Mi-a ajuns. Am suferit destul pentru rautatea oamenilor fara Dumnezeu, pentru soarta tanarului meu prieten care a luat drumul cimitirului lasand o  fetita de cinci ani in grija unei mame prea ocupata cu noul copil si noul sot, pentru disperarea de a nu-mi gasi un loc de munca potrivit, de vacanta ratata de circul concedierii, de lipsa banilor, de mila celor doi pisicei fara ochi pe care i-am salvat din camp, dar i-am abandonat 3 zile mai tarziu in scara unui bloc (cu oameni buni, iubitori de animale), de preturile exagerate pentru mancarea proasta si putina din delta, de marirea chiriei, de violenta care a facut din fostul meu sot victima unui cretin cu arma, de… Sunt mult prea multe, mai bine sa le iau pe rand ca sa dezvalui cum orice problema isi gaseste negresit o rezolvare.

  Concediarea abuziva

Deja am scris povestea, unii dintre voi mi-ati raspuns si va multumesc pentru suportul moral. Altii imi scrieti despre povesti similare si ma doare sa vad ca abuzurile continua, o sa va sfatuiesc atat cat ma voi pricepe, in limita timpului liber. Deci nu va simtiti abandonati daca raspunsul la o intrebare va veni dupa o zi!

Dupa 3 luni de framantari situatia s-a aranjat, cel putin provizoriu. Procesul isi urmeaza cursul, pe data de 2 octombrie avem primul „randevous” la tribunal. Intre timp abuzul a continuat in aceeasi nota absurda. Salariul pe care trebuia sa il primesc pentru ultima luna lucrata la Luxury s-a materializat in 6 milioane din cele 24 pe care trebuia sa le primesc. Seful si-a tinut promisiunea si m-a tepuit cu drepturile de autor. Mi-a platit doar banii de pe cartea de munca, dar mi-a publicat materialul ASHERA – MICUL LEOPARD DOMESTIC si pagina de V.I.P. cu bratara de diamante de la Chopard, fara a-mi plati drepturile de autor. Mai mult, „Lingaul” m-a agatat pe messenger ca sa imi ceara si textul cu lansarea in Romania a celui mai scump parfum din lume – No.1 de la Clive Christian. Intrebarea mea e: CAT TUPEU POATE SA ZACA IN MERCENARII DE LA LUXURY???? Textul era gata de cand am parasit redactia, dar am asteptat ziua de salariu, ca sa ma asigur ca imi vor fi platite drepturile de autor. Cum acest lucru nu s-a intamplat, cat de fraiera si-au imaginat ca sunt ca sa le fac cadou munca mea? Mai bine il postez pe blogul meu decat sa-l dau gratis acestor tzepari!

In mod normal ar trebui sa imi cer dreptatea in instanta, dar drepturile de autor constituie subiectul altui proces decat cel al conflictului de munca si asta ar implica cheltuieli de judecata mult mai mari (trebuie sa timbrezi la valoarea pe care o soliciti si sa platesti separat avocatul). Cred ca dupa ce ma mai redresez cu banii o sa fac si asta. Deocamdata ii las sa se bucure de teapa lor, chiar daca in perioada asta nu am bani, urmeaza sa platesc chiria pe 6 luni, iar suma a crescut cu 70 de euro/luna. Nu ma lasa Dumnezeu sa pier, asta-i sigur. Deja mi-am gasit un job pe care il iubesc!

Muncesc cu drag la alta revista, cu alt profil (exclusiv masculin) si fac parte dintr-un colectiv tanar, cu oameni buni. Profilul revistei ma incanta maxim!

Prietenul care nu mai vietuieste pe pamant

In urma lui au ramas o fetita pe care o iubea enorm si un apartament frumos mobilat, intr-o zona centrala. Vulturii se reped, dar fiind atat de multi… se mananca intre ei. Deja au disparut o serie de obiecte de valoare din casa. Singura fiinta care are dreptul la aceasta mostenire este fetita de 5 ani, dar situatia devine absurda. Fetita este in grija mamei, care locuieste cu tanarul amant, noul copilas, familia lui si alte cateva rude, intr-un ghetou din Rahova. In mod normal, tutorele copilul are dreptul sa locuiasca in acel apartament, dar femeia nu-si poate abandona noua familie. Venirea amantului in casa aceea ar avea ca rezultat un razboi civil. Nici nu ar fi corect ca acest barbat sa se lafaie in munca altuia. Nicu s-a imbolnavit de suparare si s-a epuizat muncind pentru a avea o casa frumoasa in care sa-si creasca fetita. Ar fi mai mult decat imoral sa se bucre de toate astea tocmai barbatul care i-a distrus casnicia. Vecinii au promis sa ii macelareasca pe cei doi, daca indraznesc sa se arate pe la usa. Actele de deces au fost acunse de catre surorile ei (nu au fost casatoriti legitim), ca sa nu poata face demersuri sa vanda casa. Fetita intre timp traieste in ghetou si deprinde dansul din buric pe manele din cartier. Nu-mi dau seama ce ar fi corect si ce nu… Propunerea noastra, a prietenilor lui Nicu, a fost sa fie inchiriat apartamentul, jumatate din banii obtinuti sa fie depusi intr-un cont pe numele fetitei, iar cealalta jumatate sa fie folosita de mama ei pentru o creste. Problema e ca nimeni nu are autoritatea sa controleze cum decurg lucrurile si, ceea ce este si mai grav este ca ea va creste intre tigani! Apartamentul si banii din cont nu i-ar mai servi la nimic bun daca la 18 ani ar fi o manelista drogata, violata de tiganii carierului!

Pe de alta parte, poate mai corect ar fi ca oamenii astia sa se mute in casa lui Nicu (chiar daca s-ar rasuci in mormant!) si sa isi creasca cei doi copii in conditii umane. La 18 ani, fata ar decide daca vrea sa-si mai tolereze parintii in casa sau nu. Doar e casa ei! Voi ce ziceti?

Pisiceii salvati si abandonati

 

I-am gasit intamplator intr-un camp pustiu, pe la Harsova. Veneam de la Bucuresti si ne indreptam spre Tulcea, de unde aveam sa ne imbarcam, peste doua zile, pe un vapor cu destinatia Sfantu Gheorghe (delta). Erau 2 la numar. Am vrut sa le dam putin lapte si sa le gasim „parinti” in localitatile urmatoare. Planurile au esuat din start. Copilasii nu stiau sa suga si nimeni, in nici un sat, nu a vrut sa ii ia, ba inca ne-au oferit si ei cativa pisoi… pe care, evident, i-am refuzat.

Odata ajunsi la Tulcea, le-am construit un cuibusor dintr-o cutie de pantofi, cu paturica facuta dintr-un fular de lana, i-am indopat cu forta cam la doua ore si i-am culcat in masina, in parcare. Toata lumea ne descuraja. Pe buna dreptate, situatia era destul de albastra pentru ei. Nu prea le ajungea lapte-n burta, ca mai mult le curgea pe piept, nu faceau pipi, pentru ca nu ii lingea mama lor ca sa-i stimuleze… si urmau sa moara, ori de inanitie, ori pentru ca le exploda vezica. I-am infofolit bine si i-am lasat in masina peste noapte. Dimineata am realizat ca nu luasem in calcul alt pericol: frigul. Aia mici au facut pipi pe ei (spre bucuria mea), dar erau si mari alpinisti, asa ca au escaladat cutia si s-au imprastiat pe sub scaune. I-am gasit uzi fleasca si inghetati. Nu mai aveau putere nici sa miaune. I-am incalzit repede intre palme, i-am pus la soare… si dupa cateva zeci de minute au inviat. Am venit cu un biberon performant, facut dintr-un flacon de picaturi oftalmice (ca pana atunci i-am killerit cu o seringa), si am reusit sa turnam cateva picaturi de lapte in ei. I-am alaptat din doua-n doua ore si iar i-am infofolit peste noapte, acoperind mai cu sarg cutia. Degeaba. Dimineta i-am gasit iar tepeni de frig. De data asta i-am si bocit, pentru ca nu pareau sa mai invie. I-am dus in casa (fapta ilegala, dar parintii lui F nu erau acasa) i-am bagat sub apa calda ca sa le dezghetam sangele si apoi i-a uscat cu foen-ul. Din pacate, la ora 12.00 trebuia sa ne imbarcam si nu puteam sa ii luam cu noi in vacanta (mieunau ingrozitor de tare si tot timpul!).

I-am abandonat intr-o scara de bloc, pe care ne-o recomandasera cu doua zile inainte niste fetite, spunand ca acolo sunt oameni care hranesc animalele din cartier. Le-a pus tati in cutiutza biberonul plin cu lapte si 200.000 de lei sub paturica, pentru omul bun care se va gandi sa ii salveze. Ca sa nu mai fuga, i-a acoperit cu un capac cu orificii mari. Treaba cu abandonul a facut-o el, ca eu plangeam cu sughituri pe umarul taximetristului care astepta sa ne duca in port. Am plans aproape tot drumul cu vaporul (4 ore). Si acum imi vine sa plang, dar ma mangai cu gandul ca nu ar fi avut ei norocul sa ii tinem in viata 3 zile, sa invete sa suga si sa faca pisu, daca Dumnezeu nu ar fi avut un plan cu ei. Ma gandesc ca si-au gasit undeva salvarea, doar au 9 vieti!

Vacanta in Delta Dunarii

Delta este o minune a naturii, o avere geografica, un rai pentru omul stresat, un paradis al celor care fug de Mamaia. Este locul care te invita, chiar daca esti pudic, sa-ti arunci costumul de baie de pe tine, sa renunti la cazarea din campus si sa te asezi ca tiganul cu cortul… acolo nu ploua aproape niciodata, nu te priveste nimeni insistent pe plaja, nu exista muzica la boxe, aricii iti fura mancarea din sacosa peste noapte, nu gasesti lemne pentru foc decat daca ai maceta si mergi sute de metri cu ele in spate, nu te calca jeepurile pe cap, nisipul este fin si alb, marea curata, tantarii te pupa cu prietenie, cateii se prefac ca sunt ai tai, oamenilor nu le pasa daca sunt bronzati, nu inoata nimeni langa tine, drumul dintre campus si plaja e istovitor dar minunat, ooofff, ce dor imi e!

Sa continuam. Casutele din campus sunt cochete si curate, dusurile functioneaza perfect, intotdeauna e apa calda, cei 30 de catei se bat doar intre ei si ii venereaza pe turisti, ai acces la internet (asta e pentru dependenti), cine nu are stare poate merge seara la discoteca din incinta, oamenii sunt prietenosi si amabili, dar nu libidinosi, trocariciul exista (who cares), seara poti vedea filme bune la „cinematograful” in aer liber, infofolit in patura, cu berea in mana, poti manca si seminte, dar nimeni nu scuipa pe jos, este un magazin cu strictul necesar (dulciuri, sucuri, biscuiti, bere, pasta de dinti si periute, creme de plaja, tampoane pentru fete, sepcute, costume de baie…). STOP aici. Mai bine nu uitati sa le cumparati de acasa, preturile sunt o pedeapsa! Mancare gatita, daaaa, gasesti, o lista pe trei pagini, dar… e tot o pedeapsa. Va recomand sa va cumparati cele mai scumpe si exclusiviste conserve din lume, iesiti mai ieftin, sunt mai gustoase si va si saturati. O ceafa miiica de porc la gratar costa 14 RONi, un carnat polonez este 5 RONi, hamsiile sunt 4 RONi, dar sunt 15, numarate, ciorba de ciocanele este 7,50 RONi, dar nici cateii nu au mancat-o… dezamagitor, nu pentru ca ne-am zgarcit, ci pentru ca mancarea era o porcarie. Umblai ori flamand, ori cu indigestie. Pacat. Berea era aproape omenoasa: 2,50 RONi la 25cl. Nu luati ca varianta magazinul comunal, acolo gaseai cam aceleasi preturi. Cazarea a fost 75 pe noapte de casuta cu doaua locuri (in septembrie) in conditiile in care anul trecut in august costa 55. Economia de piata. Nu-i bai, la anul tot acolo ne facem vacanta, dar ducem conserve si lapte UHT la greu.  Vreme buna sa fie, ca restul se rezolva. Sa nu intelegeti gresit, daca la „cuprins” am zis „vacanta ratata”, nu la asta ma refeream, ci la faptul ca am amanat vacanta din iulie pentru luna septembrie (din cauza tzeparilor de la Luxury).

Let me take you there! http://www.slide.com/r/gnHjb02H1z9PUbEsOWGpn99Ix0SXfXid?view=original

Limbricii pistolari

Exact in Duminica in care ne intorceam din vacanta am aflat ca George, omul caruia i-as da un rinichi (vezi postul meu „Rinichiul si iubirea”), a fost impuscat in obraz! L-am sunat si am aflat amanunte. M-am linistit ca e in viata, dar am ramas furioasa ca asemenea lucruri se intampla si politia functioneaza ca acum 11 ani, cand mi s-a intamplat sa fiu victima unei agresiuni si politistii corupti m-au scos pe mine vinovata. Mai mult, dupa 6 luni, m-am trezit si cu DOUA dosare de URMARIRE PENALA, care aveau ca scop intimidarea mea, pentru a nu mai face valuri in presa. Curiosii pot afla amanunte aici: www.igalis.com . Istoria se repeta si in cazul lui, dar azi exista internet, si blog-eri care s-au unit puternic in ajutorul lui. O trupa inimoasa (Teatrul Fara Frontiere) a gasit o cale de a protesta impotriva violentei stradale si a pasivitatii civice, prin arta. Amanunte gasiti pe blogul actorului George Calin.

Cei care inca nu ati aflat de cazul lui, va recomand acest link: http://georgecalin.wordpress.com/2008/09/09/144/

Celor care sunt si mai curiosi si vor mai multe amanunte, le recomand si acest link: http://georgecalin.wordpress.com/2008/09/24/crime-scene-photos/

Read Full Post »