Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Dumnezeu’

 Credinta tare inseamna sa spui „Faca-se voia Ta” fara a-I mai face „sugestii” lui Dumnezeu. Cand te faci unealta Lui, lucrurile se asaza de la sine iar darurile pentru putina stradanie sunt mai mari si mai frumoase decat ni le putem  imagina.  Intamplarea pe care urmeaza sa v-o relatez face parte din lungul sir de minuni care se petrec zilnic in viata mea de cand am invatat sa rostesc autentic „Faca-se voia Ta”.

Call center

Pictez nevrotic

Nu stiam ca exista un gen de arta care se numeste „Singulara” si care defineste exact ceea ce numeam eu pana acum „nevrotic”. Nu ma consider artist plastic doar pentru ca uneori simt nevoia imperioasa de a amesteca culori si a le insira pe ceva sau dorinta nestavilita de a chinui foaia cu pixul. E o pornire comparabila cu pofta de a manca ceva ciudat a femeilor gravide (in termeni medicali, „pica”). E drept ca si art-terapia sustine ideea ca inconstientul se poate exprima prin arta si, lasand de-o parte intentia de a ilustra ceva anume, mana va zugravi simboluri care sa te faca sa constientizei ceva ce se invarte prin partea ta inconstienta a psihicului, ca pestele in acvariu, cautand sa iasa cumva la suprafata.

Din cate inteleg din ceea ce am materializat pana acum in picturi, inconstient ma opun regulilor limitative si am o doza destul de mare de indiscretie in a-mi expune viata. Imi asum. Nu o fac asteptand aplauze si nici nu ma intereseaza critica, atata timp cat nu lezez pe nimeni. Scoala de arta zice ca nu e bine si frumos sa conturezi cu negru, ca incadratura trebuie sa foloseasca un anume „unghi de aur”, ca nu trebuie fixat personajul in centru, ca daca priveste intr-o directie trebuie sa ii lasi „aer sa respire”, ca nu se face sa pui culoarea direct din tub… si am decis sa incalc toate aceste reguli. Picturile mele nu se supun incadraturii, uneori se prelungesc si pe canturi sau ies pe rama. Conturez cu negru invariabil, asociez culori ciudate si pun cu nerusinare culoarea direct din tub fara a mai cauta „nuante rare”. Tocmai pentru ca incalc legea, nu m-am gandit vreodata sa expun public creatiile mele. Mi-am permis doar sa imi fac un folder intitulat „Picturile mele” pe Facebook.

In spatele unei imagini este o poveste

Dupa ce l-am pierdut pe Nichita, copilul pe care nu am mai apucat sa il nasc la termen pentru ca in a sasea luna (cand N.N.Lazarev spune ca fatul este in legatura directa cu Dumnezeu) s-a razgandit, am pictat pentru prima data un inger. Am copiat imaginea de pe ultima lui echografie si i-am pus o pereche de aripi ciufulite. Nici eu nu stiam sa pictez aripi, nici Nichita sa le foloseasca.

Nichita

Apoi mi s-a facut iar dor de el si m-am pus sa ma exprim plastic. Asa am descoperit ca Nichita a invatat sa-si foloseasca aripile si se joaca cu ele.

joaca de inger

Apoi am vazut un pic din raiul lui pe timp de primavara…

Primavara Ingerului

Probabil ca avea sa-mi dea o veste, despre un fratior… si mi-a aparut ca in imaginea de mai jos. Dar m-am bazat pe stiinta si am gresit. Testul de sarcina mi-a spus ca nu sunt insarcinata si am facut efortul de a zugravi o casa si a muta mobila… A fost cea mai scurta sarcina din cate am auzit. Trei zile. Copilul avea 6 saptamani cand am aflat de el, iar dupa 3 zile a murit.

Veste

Dumnezeu rasplateste pana si intentiile

Intr-o perioada neagra din punct de vedere financiar, dar foarte luminoasa din punct de vedere spiritual, o femeie buna de la biserica s-a facut mesager al lui Dumnezeu (poate ca nici nu stie!) si mi-a dat niste bani si cateva daruri pentru sarbatoarea de Pasti care avea sa vina curand. Eram in Saptamana Mare. Povestea pe larg o gasiti aici: https://igalis.wordpress.com/2011/04/ Atunci am decis sa ii pictez ceva… De icoane inca nu sunt vrednica, dar i-am pictat un inger. Dintr-un complex de inferioritate, m-am hotarat sa il fac mai mare, pe panza si cu culori acrylice, ca sa nu ma fac de rusine cu tempera pe cartonul de la ciorapi sau pizza cum pictez de obicei…

gabriel

Tot un oarecare complex de inferioritate (mi-ar placea sa il pot numi smerenie…) m-a oprit sa i-l daruiesc dupa ce l-am terminat. Imi imaginam ca are acasa tablouri adevarate si ca il va primi din politete fiind apoi pusa in incurcatura de a nu sti ce sa faca cu el. A ramas la mine. Acelui inger i-am facut o pereche care danseaza.

Dans

Nici acesta nu mi s-a parut vrednic de daruit. Dar s-a petrecut un fenomen. Tot adaugand cate un punct cate o linie la ei, m-am indragostit si am decis sa ii expun la mine acasa, fiecare in alta camera. Apoi a venit ziua surorii mele si m-am gandit sa ii pictez un inger. De ea eram sigura ca apreciaza genul meu de arta pentru ca ii mai pictasem o „pasare shaman” pe care o are expusa in cabinetul ei de psihoterapie. Cum niciodata nu imi propun un subiect anume, doar chem mental cate un inger sa se aseze pe  panza, a venit un inger care se roaga.

ruga

Apoi mi-am chemat ingerul meu pazitor si s-a asezat si el cuminte la rugaciune luand un pic de relief din pasta de modelat aplicat pe panza…

Ingerul pazitor frame

Incet, incet, apropiatii au inceput sa imi aprecieze picturile. O verisoara mi le-a vazut pe Facebook si, poate nu intamplator, a gasit niste panze la pret onorabil la Lidl. Le-a cumparat in ideea ca poate vreodata o sa i le pictez. Vestea am aflata-o la putin timp dupa ce o buna prietena si fosta colega de la redactia unei reviste unde am lucrat impreuna m-a anuntat ca un francez a venit in Romania sa organizeze o expozitie de Arta Singulara la Bucuresti. Ea i-a aratat „galeria de arta” de pe Facebook si omul s-a aratat intersat de ingerii mei, dar si de povestea lor, pe care prietena mea o stia foarte bine fiind martora a evenimentelor din vremea lui Nichita.

Dupa ce i-am dus vreo 3 picturi sa le vada, francezul mi-a pus doua intrebari: Esti de acord sa expui in Franta? Vinzi? M-am inrosit pana in varful urechilor de bucurie si am spus da. Cum o buna parte dintre picturi le daruisem prietenilor… a trebuit sa promit ca mai fac cativa. Atunci au picat si panzele de la verisoara mea! In micul meu concediu m-am pus sa pictez cu pofta pe prima panza cu culori acrylice. A venit un inger cuminte.

cuminte

Mai aveam o panza dar nu aveam curaj sa ma apuc de ea. Am mai pictat un portret de inger pe carton (nu l-am pozat), dar cel pentru panza tot nu venea. Fiind in postul mare am vorbit cu duhovnicul meu pentru a stabili cand ma pot spovedi. Mi-a venit asa de-odata sa ii zic „Parinte, binecuvantati-ma sa pot picta pentru ca mai am de facut un inger si nu vine”. Raspunsul lui a fost foarte frumos: „Dar ingerii nu au chip, au numai ochi mari, ca de bufnita, si o sugestie de aripi”! Dupa ce am inchis telefonul m-am apucat de treaba. Iata ce a iesit.

Duhovnic

„Duhovnic” – (40X30 cm) culori acrylice pe panza

Dupa ce l-am terminat („terminat” este un termen nepotrivit in cazul picturilor… oricand mai poti adauga ceva, deci niciodata nu e terminat!) l-am privit lung si m-am intrebat daca e frumos. Mda, imi placeau unele dintre detalii, cum ar fi primele 4 pene din partea rosie… dar ansamblul era incert. In ziua in care l-am postat in „Picturile mele” de pe Facebook s-a aratat primul cumparator. Foarte entuziast imi spunea ca ii place mult si il vrea. M-am bucurat mult ca place, dar i-am explicat ordinea: Daca nu se vinde la Bezu, in Franta, i-l datorez verisoarei pentru ca panza e a ei, dar cred ca se poate negocia cu ea sa ii fac alta pictura in schimb.  Discutia se desfasura in ziua in care a inceput Festivalul de Arta Singulara „Grand Baz’Art” la Bezu.

A doua zi, intru pe facebook asteptand vesti de la vernisaj si gasesc mesajul urmator:

18mai13

„Aceste creaturi de sticla nitel imbufnate sunt doua dintre premiile Osk’Art oferite la Grand Baz’Art a Bezu, anume Premiul Decouverte pentru intreaga expozitie Romania Hors-les-Normes si Premiul Couleur pentru Gabriela Szilagi. De asemenea, Mihai Docea a primit Le Prix Psychologie. Sunt foarte mandra de toti.”

Evident c-am inceput sa plang de emotie! Eu, care mi-am trimis picturile in Franta cu vesnicul complex de inferioritate in fata lucrarilor celorlalti artisti romani (nu mai zic de cei straini…), eu care ma gandeam ca ingerii mei vor starni cateva zambete de compasiune, imi vad numele printre premianti! Ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru tot ce imi da, dar asta a fost o minune MARE! Ce-am facut ca sa merit? Ma rasfata Dumnezeu si eu nu-i pot intoarce atata bucurie cata imi da. Nu stiu cum. Nu am indraznit vreodata sa visez la asa ceva si mi-a dat. S-a facut voia Lui.

Mai mult, aflu de la curatoarea expozitiei ca oamenii au stat indelung in fata ingerilor comentand care le place si de ce, ca un artist francez a desenat repede pe un colt de hartie un inger pe care i l-a dat sa mi-l aduca cu dedicatie, ca tabloul cu „ochii de bufnita” si-a gasit o cumparatoare care l-a adorat si care a zis ca imi va trimite o poza cu el dupa ce il inrameaza pe perete, ca sa vad unde a ajuns… si iar m-am emotionat pana la lacrimi citind randurile ei.

Ultimul sms suna asa:  „iti promit ca nu exagerez cu nimic si stiu ca daca ai fi fost acolo sa vezi ce efect au avut ai fi plans non-stop”.

Offf, cum stie Doamne Doamne sa faca bucurii oamenilor! Nici cu gandul nu gandim cat de frumos ne iubeste Dumnezeu si cat de mult ne alinta! Multumesc lui Dumnezeu si tuturor oamenilor pe care El i-a ales in scenariul Sau.

Anunțuri

Read Full Post »

Cred ca am luat o decizie corecta atunci cand am ales sa fac scoala de asistenti medicali. Ca imi place si ca am chemare spre medicina inca din copilarie o confirma chiar postul acesta, scris cu 2 ani inainte de a decide sa studiez Nursingul https://igalis.wordpress.com/2008/01/23/moartea/ , dar circumstantele actuale chiar imi confirma faptul ca viata e ca o bucla, te intorci cel putin o data in locurile in care ai trait evenimente importante.


Identificarea cu agresorul

Psihanaliza explica foarte clar mecanismele de aparare ale EU-lui. De cine se apara EU-l? Pai se apara de agresiunile din exterior, dar si de pulsiunile interioare interzise de legi sau de bunul simt. La copii, aceste mecanisme sunt foarte pregnante pentru ca au intuitia nealterata de procesele cognitive, ca adultul. Dar acest lucru explica si faptul ca adultul, in situatii nevrozante (conflicte exterioare sau interioare) redevine, la nivelul simtirii si al reactiilor comportamentale, copil de 5 ani. Un exemplu: Daca eu la 5 ani am invatat ca trebuie sa ripostez cu pumnii si picioarele atunci cand cineva ma agreseaza fizic, la varsta adulta voi reactiona la fel, ii voi da o scatoalca reala sau imaginara, dar i-o dau! Tensiunea pulsiunilor inconstiente ma vor determina sa redevin copilul de 5 ani care a rezolvat o teama ripostand cu violenta fizica la un atac similar.

Asa mi s-a intamplat acum aproape 2 ani, cand am stat internata vreo jumatate de luna intr-un spital pentru ca urma sa pierd o sarcina mare.

Am avut o altercatie cu o doamna asistent medical pe care o tolerasem destul cu anti-talentul ei de a prinde o linie venoasa („un fleac, m-a ciuruit!”), dar m-am transformat brusc in fetita de 5 ani atunci cand a inceput sa tipe isteric la colega mea de salon (si ulterior la mine), dand usa de perete ca zmeul la ora 6 dimineata. Simteam cum ma iau palpitatiile de nervi, iar cale de comunicare verbale nu am gasit decat ridicand tonul cu un semiton mai sus decat ea. Replica mea era „stiu ca puscaria, armata si spitalul depersonalizeaza omul, dar nici chiar asa… ca nu am cerut noi sa avem probleme…” S-a ajuns la amenintari, ca vin cu televiziunea… atunci s-a potolit ofensata si din momentul ala nu a mai trecut pe la patul meu. Isi trimitea colega de tura sa imi schimbe perfuzia. Colega ei, o dulceata! O femeie foarte calma si corecta, mi-a devenit apropiata.

Cat am stat internata am invatat sa butonez singura perfuzia, sa imi ajut colegele de salon sa se dea jos din pat dupa operatie, sa se imbrace si sa se dezbrace, sa umblu la paturi… Dupa ce am pierdut copilul (la aproape 6 luni), am ramas somera si am constatat ca pe timp de criza meseria mea nu se mai cauta, am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma reorientez profesional spre o meserie care se cauta si in tara si in strainatate. Instantaneu mi-a incoltit ideea ca si eu pot fi asistent medical. Instinctiv m-am identificat cu agresorul, ca copiii care dupa ce au fost la doctor si le-a fost teama de intepaturi, se duc acasa si fac injectii la papusi.

Prima bucla

In primul stagiu de practica am avut o surpriza. Practica era programata taman in spitalul in care am pierdut copilul! Nu la aceeasi sectie, dar am bantuit TOT spitalul, toate locurile pe care atunci as fi vrut sa le vad si nu imi era permis. Am vizitat sectia de terapie intensiva NN (nou nascuti) si am vazut bebelusi cat o lingura, nascuti prematur. M-am si indragostit de o fetita cat un pui de pisica si pentru fiecare in parte m-am rugat sa il faca Dumnezu OM. Impresionant! Mi-am potolit astfel setea de a vedea bebelusi mici de tot, asa cum era si baiatul meu.

Apoi, pentru ca aveam acces, am vizitat si morga spitalului. Nu era niciun „client” la ora aia (slava Domnului!), dar borcanele cu copii in formol le-am luat la rand sa imi caut baiatul. Nu era. Nu va imaginati ca m-am dus tremurand si plansa toata, sunt fetita mare si inteleg fenomenele naturii, eram calma si curioasa. Atat.

Tot in spitalul acela mi-am mai infrant o teama: amputatiile. La cate am vazut… multumesc zilnic Domnului ca merg pe picioarele mele si am mai inteles ceva important. Toti oamenii  care si-au pierdut un membru inferior aveau o reactie comuna. Injurau sau blamau piciorul cu pricina! I-am invatat pe toti sa isi iubeasca corpul, sa ii ceara iertare ca i-au adus daune, sa vizualizeze fenomenul vindecarii operatiei si sa priveasca in perspectiva fara disperare. Daca Dumnezeu le-a luat picioarele cu care, unii dintre ei, alergau la pacate, acum, stand in pat vor invata sa isi foloseasca mai mult mintea si sufletul. Sunt convinsa ca daca te duci de bunavoie spre credinta si bunatate, intelepciune si iubire, Dumnezeu nu va fi nevoit sa iti ia picioarele.

A doua bucla

Ieri am reinceput stagiul de practica. Stiam ca vom merge la sectia de terapie intensiva afectiuni coronariene a Spitalului de Urgenta Floreasca, dar brusc azimutul s-a schimbat si m-am pomenit in practica la spitalul, pavilionul si chiar etajul unde a murit tata! Acum 15 ani bantuiam pe acel coridor ziua si noaptea. Cunosc salonul ala ca pe propria casa, pentru ca mi-am petrecut acolo cam doua saptamani intea mortii celui mai drag om de pe pamant, tata.

Inca nu am intrat in salonul respectiv, dar sigur o voi face zilnic timp de doua saptamani. O sa stau un pic langa patul ala si o sa incerc sa mai simt vibratia… poate e un loc de re-intalnire… Inca nu stiu ce lectie imi va aduce intamplarea asta, dar o sa va scriu dupa.

Cert e ca viata e facuta din simboluri. Ieri, cand am urcat scarile spre etajul cu pricina am vazut un preot inaintea mea, mergand spre un salon. Altcineva urmeaza sa moara acolo… Un pic m-am consternat cand colegele mele au inceput sa faca galagie, sa chiţăie ca la petrecere in timp ce ne inţepam intre noi ca sa ne determinam glicemia. Incercam sa vad  de sus situatia inacceptabila in care intr-un salon se râdea cu chirăituri ascuţite, iar in salonul de alaturi (poate), un muribund se spovedea inaintea mortii. Am incercat sa le destup mintea, sa le spun asta, dar dupa cateva secunde de liniste in care dadeau din cap cu ochii in ochii mei fara sa inteleaga la ce ma refer au reizbucnit „trilurile”. Cu 15 ani in urma, din salonul „de alaturi” s-ar fi auzit (mai tare decat chiţăiala lor) hohotele mele de plans… Ciudate bucle ale timpului… ciudate circumstante… frumose lectii…

Read Full Post »

Voi stiti de ce se supara oamenii? Acum, ca m-am cherchelit un pic, va spun.

Primul motiv si cel mai frecvent este

O espectatie neimplinita.

Ea se asteapta ca el sa ii aduca flori de ziua ei. El nu stie ca e ziua ei, asa ca trecem la urmatorul motiv.

O comunicare nefacuta la timp

Ea „uita” sa ii mentioneze ziua nasterii ca sa vada daca  pe el il intereseaza, daca ii cauta buletinul in poseta sau daca intreaba pe la prieteni. Daca ii cauta in poseta… iar e motiv de suparare de tipul „te-am prins ticalosule”…

O intentie blocata

Ea vrea sa se imbrace frumos pentru ziua ei, dar vine „ticalosul” si, uitand ca e ziua ei, ii spune: ” te-ai imbracat ca o parasuta, unde ai de gand sa pleci asa, in mini si rujata pana in dinti?”

Eeeei, nu de-aia sunt catranita,

ca nu e ziua mea, ci a fost a lui. Dar cu 5 zile inainte… „iarba nu-i mai placea, gura nu-i mai tacea…” avea omul ceva pe suflet. Am incercat sa aflu in stilul meu caracteristic: „Acum ce-ai? De  ce esti asa abatut si enervant si taciturn si absent si ciufut si rau[…]? Omul nimic explicatii, doar ciufutenii impinse pana la obraznicii. Eu, la capatul cel mai de departe al rabdarii: „Plec la mama!!!!” El: „Usa e acolo!” (porcul, obraznic, nesimtit(or), obsedat de jocuri pe calculator si nu numai…) Am simtit ca ma sufoc incet si sigur. Am articulat cu dictie: „Daca mai zici o data, plec!” Aud cu ecou si cu senzatia ca reverberatia nu imi aduce mesajul corect: „pleaca! :)”, cu zambetul pe buze.

Iata teoria implinita. Eu ma asteptam sa facem bradul impreuna, sa ne bucuram de colindele pe care le-am gasit cu greu in calculator si tocmai „rulau” pe fundal… El, juca cu nadejede si cu o cuta dubla intre sprancene Alistar (nu va luati dupa mine, nu stiu cum se cheama porcaria asta care ne asasineaza casnicia, eu joc scrabble ca intelectualii, nu ma joc cu monstruleti care omoara in diferite moduri tot felul de chestii cuidate…) El… intre timp, adica intre doi monstri, mai curata si oo [oua] ca sa faca oua umplute pentru mine si o musafira care urma sa apara din Olanda.
Espectatia mea era gresita? E gresit ca pe 24 decembrie, seara, sa iti doresti ca el sa vibreze la colinde si sa puna un glob in pomul de Craciun?Espectatiile lui erau altele. Probabil trebuia sa cad pe jos si sa ma tarasc ca râma la picioarele lui cu formula : Oooo maestreee! Ooo, dar tu chiar esti dotat ca Napoleon, joci … si faci si „oo” umplute pentru gura mea si a musafirei… ooo, dar esti chiar un G_N_IU!!! Ajutati-ma, nu gasesc termenul exact… ooo!!!

Si aparu intentia blocata.

Nu, nu l-am oprit nici de la joc, nici de la „oo”. EL mi-a furat cheile de la masina! Intentia mea era sa plec cu masina la mama ca sa pot sa ii iau de la aeroport pe musafirii din Olanda, care oricum erau stresati ca naiba pentru ca nu stiau daca se pot imbarca amandoi in acelasi avion. Ea avea cursa directa la Otopeni, el era pe lista de asteptare… si nu era TAROM, ci KLM! Aici fac o paranteza ca sa va zic cum e cu rugaciunea. Fata, la telefon, mi-a zis ca e disperata, ca nu poate sa il lase in aeroport pe iubitul ei (olandez) si sa plece in Romania… El ar mai fi avut de asteptat doua ZILE ca sa se poata imbarca la urmatoarea cursa Amsterdam – Bucuresti… Naspa zic eu, sa pleci cuplu si sa te faca KLM-ul la buzunarele sufletului, sa ajungi separat la interval de doua zile in perioada Craciunului… e de neconceput pentru mine. Fata nu mi-a zis ca o sa dea spaga la check-in, nu mi-a zis ca vrea sa ii omoare pe cei care se afla pe lista inaintea lui… nu,  ci mi-a zis „rugati-va pentru noi!” Ce frumos! A cerut ajutor la Dumnezeu, nu la oameni. M-am pus in genunchi, acasa la mama, dupa ce am ajuns in 45 de minute cu autobuzul, si am simtit un fior cu piloerectie (e de bine, termen medical nu de la xxx… adica mi s-a facut „pielea gainii”, pe romaneste) si am stiut atunci ca Dumnezeu o iubeste pe copila asta si le va rezolva problema. Asa a si fost. E drept ca trebuiau sa ajunga la sapte seara si ca au ajuns la 23:45, dar au ajuns AMANDOI!

Stiti voi ce mi-a zis omul cu „oole”cand am iesit pe usa? „Zi-le sa ia un taxi, ca il platesc eu”! Nu gasesc emoticonul cu ala de ii cade falca in pamant, ca as fi pus vreo 10. Asa am plecat eu de acasa, in ajun de Craciun, cu falca tarand-o pe asfalt… Nu am gasit nici acum replica la asemene… lipsa de respect.

Sunt fata desteapta, harnica si frumoasa, dar la faza asta mi-am folosit doar harnicia. Am luat autobuzul inapoi (la ora cuvenita) ca sa vin acasa si sa iau masina. Ne faceam de o mare cacao daca era dupa el… Am uitat sa mentionez: masina e A EI, ca a noastra sta nemiscata de 4 luni pe trotuarul de sub geam.

Si pacatuiesc iar cu faptul ca nu i-am comunicat la timp ca e UN … SUIN. Pentru cine nu cunoaste termenul si nu are chef sa caute in DEX:

„SUÍN, -Ă, suini, -e, s. m. și f. (La pl.) Subfamilie de paricopitate care cuprinde mai multe genuri și specii de porci sălbatici, precum și porcii domestici proveniți din aceștia; (și la sg.) animal care face parte din această subfamilie. – Din lat. suinus.
Sursa: DEX ’98 |

Si e domesticit la casa omului! De-aia sunt catranita, ca am implinit cele trei conditii. Dar cireasa pe tort a fost cand, ieri, a plecat cu un amic dupa tigari si bere (pentru alti musafiri) si s-au intors dupa o ora jumate fara bere si cu tigari atat de putine incat azi am fumat abia la ora 16:00, cand am luat eu atitudine si m-am dus sa cumpar. Nici asta nu m-ar fi daramat, dar la 5 minute dupa ce a intrat pe usa, mi-a marturisit ca a sunat G, fostul meu sot, pe telefonul meu care era la el, si i-a spus cea mai magica formula din cate ne putem imagina: ” daca si tie iti facea ce imi face mie… te inteleg!”

Pentru mine a fost iar motiv de imoticonul ala cu falca pe asfalt! Nici acum nu inteleg ce i-am facut asa de grav. De ce a ajuns el sa faca alianta cu fostul meu sot. Oare pentru ca dupa o ora si 15 minute am indraznit sa il sun si sa il intreb pe unde e? Voi ce ziceti, e esta dovada de OPRESIUNE?

Daca voiam acasa un holtei care umbla cu prietenii pe unde il taie capul, nu ma maritam, asta sa fie clar. Eu functionez ca pinguinii, ca porumbeii, ca lebedele, care au un partener si bun, nu ca suinele care stau sa le bati cu nuiaua uda si tot ce vor ele fac.

Nu, nu a fost la masaj erotic, a fost sa se vada cu un terţ prieten. Dar tot el a fost cu critica…

Am luat o decizie importanta pentru viata mea. Decat sa stau catranita de sarbatori si dupa… mai bine Il iubesc pe Dumnezeu. El nu minte, nu jigneste, nu pleaca de acasa cu banii de paine si se intoarce dupa o ora jumate, nu te pârăşte la fostul sot… De-aia tin sa va spun toate astea. Cand am „fugit” eu de acasa (pentru 3 ore, la mama) am avut o experienta minunata! Parca am fugit de sot si mi-am dat intalnire cu Dumnezeu insusi. Am simtit pentru prima oara in viata mea ce inseamna NASTEREA lui IISUS. Am fost atat de emotionata de parca se nastea fiul meu! Doamne, ce frumos stii tu sa iubesti!

Deznodamantul

Nu sunt nervoasa, nu sunt trista, nu sunt razbunatoare, nu cred ca ne face cineva farmece… sunt doar muta de admiratie cand constientizez caile Domnului. Uite cum a reusit sa ma intoarca de la calcarea poruncii intai! Mi-a arata ce suina riscam sa pun mai presus de El.

Slava Domnului!

P.S. Pe sotul meu il iubesc ca pe mine insami, dar pe Dumnezeu… mmm… ma dau toata si nu cârtesc nici daca ar fi sa fuga de acasa cu banii de bere pentru trei zile sau sa ma pârască fostului sot… Dumnezeu e iubire, incredere si bucurie.

P.S. Cand eram eu „fugita de acasa” am primit un telefon explicativ de la el.

„Stii de ce sunt suparat?”

Nu.

„Tu stii ce imi doresc eu de ziua mea?”

Nu stiu si nici nu ma intereseaza. Eu stiu de 6 luni ce vreau sa primesti de ziua ta, dar mai sunt 5 zile pana atunci…

„Imi doresc o candela si o carte de rugaciuni”.

 

 

 

Exact asta era cadoul meu… o candela si o carte de rugaciuni legata frumos in piele naturala, cu foile aurite pe cant (protectie antipraf…) si care, garantez, ca nu se va dezintegra asa cum s-a intamplat cu cartea mea. Alta comunicare nefacuta la timp, dar… totusi prea devreme. I-am zis la telefon, dar nu l-a impresionat prea mult. Cand am adus-o acasa, a mirosit-o indelung, a citit un plasm doar pentru ca acolo era semnul, iar din 29 decembrie nu a mai deschis-o… Asta poate pentru ca pe prima pagina i-am facut o dedicatie in care ii sugeram ca ii va fi de folos in fiecare zi… Ca psiholog, trebuia sa imi dau seama ca la soti functioneaza doar comanda inversa (interventie prin paradox) si ar fi trebuit sa ii scriu: Sa nu o atingi in nicio zi a vietii tale!!!”

Asta-i viata laica… acum imi vine sa rad. Doamne cat de caraghiosi sunt oamenii! Cum se cearta ei pe prostii crezand ca sunt mici Dumnezei si ca li se cuvine totul! Razi Doamne? Vezi tu cat suntem de prosti? Si mai vrem sa si vedem noi totul, sa ni se ARATE! Pai daca ni s-ar arata asa cum E… am orbi, ne-ar arde retina si creierul nu ar sti cum sa reactoneze… atat suntem de mici si prosti!

Read Full Post »

N-am mai scris de foarte mult timp pentru ca am avut impresia ca nu am nimic important de spus. Si asa este. Nici acum nu o sa va spun povesti uimitoare, ci o sa va spun ce-am mai trait eu intre timp.

Pisicile…

Au crescut si s-au dus pe la casele lor. Bubi,

tricolora, a ajuns bine, la tara. Stapanul o lauda ca prinde si SOBOLANI, ca doarme in grajd cu calul si ca e foarte desteapta. Acum o cheama CHOARCHILA [cioarcila]. Asa a botezat-o un baiat de vreo 10 ani, care o iubeste, o da cu praf anitpurici si e gelos cand Cioarcila sta in brate la altcineva.

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Bulină

am vesti ca s-a facut motan mare. E foarte inalt si a facut capatana de motan adevarat. Si el sta bine. E la curte undeva pe langa Spitalul Militar, doarme in casa si haladuieste prin tot spitalul. Tatal lui e un om foarte aspru. A spus ca rupe capul orcui se ia de motalul lui. Acum il cheama Tomy.

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Stiopa Stiopa

pot spune ca a fost copilul problema.

Dupa ce primul stapan, un pusti de 10 ani care tremura tot de fercire cand i l-am adus, l-a abandonat la mine, l-am tinut vreo 3 saptamani, dar pustiul crestea si nu il mai lua nimeni daca se facea mare. Nu ca nu l-am iubit, dar la gandul ca noua nu ne ajung banii pentru nisip si mancare si ca ar putea sa le „insarcineze” pe fetele din casa, a trebuit sa il returnez la prima lui mama, prietena mea care a avut grija de ei in spatele blocului.Sunteti curiosi de ce acel copil nu a mai venit sa isi ia pisica de la mine? Citez din vorbele unui amic de-al lui: „a… zis ca… mergea ciudat si se uita spanchi”. E cel mai scump pisicel din cati am crescut, se uita spanchi cu iubire in ochii tai si da, cand se joaca se incovoaie, se infoaie si alearga intr-o parte! Acum e pisicul altui baiat si baga groza zilnic intr-un bichon care si-a luat o zgarietura pe trufa in prima zi. De atunci traiesc separati in casa. Prietena mea continua sa ma injure si acum.


Morishco,

regina furaciunilor…
Hoata a fost de mica, dar acum a invatat chestii. Fura puiul DUPA ce se decongeleaza, nu inainte! A invatat sa sara pe clanta si deschide usile prin casa, continua sa te spioneze la WC si sa bage mana in vasul de wc dupa ce tragi apa. Se duce la usa din spate si se cere afara ca o vagaboanda mica. Azi a vazut-o un vecin in subsol si a acuzat-o pe nedrept ca ea face caca acolo. Nu-i adevarat, ea face acasa si are oliţă. E dulce tare si nu se teme de mama ei, ghionoaia.

Mitza (ghionoaia)

Cand o cauti e in calduri. Daca nu e in calduri, e in criza de prigoana pe capul lui Morişco. Am vazut eu cu ochii mei cand Morişco a ajuns la capatul rabdarii si a sarit sa o atace pe mama ei si… stiti ce? Mitzei i-a fost frica! Nu mai e mult si o incaseaza hoasca de la fata ei 🙂

 

 

 

 

 

 

Despre Dumnezeu…

Ca exista, n-am niciun dubiu, dar ca are umor… ma conving din ce in ce mai tare. Imi aduc aminte de perioada divortului, in care umblam ca o vaduva pe la biserici… Dupa o slujba, ruminam eu ganduri cum ca de ce a ingaduit Dumnezeu ca alta femeie sa imi ia barbatul, UNICUL meu barbat, ca pentru mine nu va mai exista un altul, ca nu voi mai putea iubi… si apoi, unde sa gasesc eu alt barbat cand nu ies decat la biserica… Ptiu, drace, vade retro, cum sa imi caut eu barbat la biserica… Si cum mergeam eu asa pe o alee din Cismigiu, pierduta-n ganduri, l-am intrebat pe Dumnezeu unde o sa gasesc alt barbat. In cateva secunde s-a infiintat langa umarul meu un domn de vreo 30 de ani, imbracat impecabil, ceva mai scund decat mine, dar frumusel… „Buna seara, va grabiti?” Ma intorc enervata ca am fost smulsa din reverie si ii raspund raspicat cu ochii infipti in pupile lui: „Da, ma grabesc, dar dumneata ce faci, ma agati?” Omul a dat un pas inapoi jenat si speriat de reactia mea si mi-a spus „nuuuu, dar v-am vazut singura si suparata… voiam sa va tin companie”. M-am inmuiat si mi-am cerut iertare pentru atitudine, i-am explicat ca sunt in divort si nu sunt o companie prea placuta, dar sa nu se indoiasca vreodata de farmecul personal si de eleganta manierelor sale. I-am multumit pentru intentie si ne-am despartit. Dupa ce i-am iesit din raza vizuala am inceput sa rad in hohote! „Doaaaaamne, ce prompt esti! Dar unul mai inaltuţ nu ai?”… Chiar a fost o gluma tare! Mai tarziu cateva luni, mi-a trimis la usa un tanar de 1,90 m si m-am maritat cu el.

Acum, in ultma perioada, a mai glumit Dumnezeu cu mine. Veneam de pe Dorobanti si cautam mental un traseu al RATB-ului care sa ma duca la Unirea. Mergeam la biserica. Luasem un autobuz care intorcea in Romana si de acolo trebuia sa descopar ce alt autobuz ajunge la Unirea. Stiu, exista metrou, dar la mine in portmoneu nu existau fonduri pentru asa ceva. Conversam cu Doamne-Doamne: „Te rog, fa cumva sa ma intalnesc cu cineva cunoscut care sa imi poata da suma respectiva, ca sa pot merge cu metroul… Dar mai bine lasa, merg pe jos, chiar daca e frig, ca asa imi numara ingerii pasii si primesc rasplata”. Ajung intr-o statie pe sensul de interes si ma zgaiam, ca o turista blonda ratacita-n cosmos, la o harta care ma speria de-a dreptul. Nu intelegeam nimic. Aud o voce amabila in spate: „unde vreti sa ajungeti?” La Unirea, raspund inainte da a ma intoarce. Era o femeie eleganta, cam la 60 de ani. Se scormoneste mental dupa o cifra de autobuz si ii rezulta destul de repede ca nu exista o masina care sa ajunga la Unirea din Romana. Si… are o revelatie: METROUL! Ii surad cu iubire, „stiu, nu pare, dar nu am bani de metrou, caut o varianta mai ieftina, am abonament”. O vad cum se repede cu capul in jos in poseta spunand cu voce sigura „aaa, dar nu-i problema, va dau eu!” In momentul ala am vrut sa o tai la fuga, ma impotriveam cu mainile intinse si o rugam sa nu imi dea bani, dar la un moment dat, mi-am adus aminte de rugamintea formulata lui Doamne Doamne si i-am zambit in gand. „O sa ii accept, daca imi spuneti numele dumneavoastra ca sa va pun pe acatist”. Femeia a zambit cu modestie si a zis „eeei, nu pe mine, dar va vau alte doua nume”. Am scos repede un pix si am notat. Am luat cei 5 lei cu senzatia ca o iubesc pe femeia aia. Am fugit la metrou si am ajuns la timp cat sa dau acatistul preotului. Am continuat sa ma gandesc la ea cu iubire si sa le doresc sanatate din toata inima ei si celor doua fete pe care mi le-a dat pentru acatist. Fetele ei probabil.

Asa face Dumnezeu minuni. Pentru unii sunt mici, aproape insesizabile, dar pentru mine a fost o conversatie intreaga cu Dumnezeu insusi. Sa mai spun ca am ajuns atat de bine incat a fost prima data in viata mea cand am reusit sa fiu si eu in fata cand preotii pun Evanghelia peste capetele credinciosilor? Am pus mana pe carte si m-a scuturat plansul acela pe care il cunosc, e fericirea de la Dumnezeu, o prajiturica din Raiul lui. Inca si mai straniu, am vazut si am auzit cand preotul a citit acatistul meu si al ei, dintr-un maldar intreg!

Tot despre Dumnezeu vorbim si atunci cand va zic ca inca sunt somera, dar ca perioada aceasta de 6 luni de cand si sotul meu este somer, simt ca traiesc in RAI. Atatea „prajiturele” am primit de la Dumnezeu prin oameni incat ma simt cel mai linistit, fericit si iubit om din lume.

Niste cash…

De foarte multi ani, cand ma rog, zic  „Faca-se voia ta”, doar sa mi se arate. De regula cer sanatate si iluminare. Cu vreo luna in urma, am simtit sa cer si ceva cash… asa cu rusinea omului care cere bani. In cateva zile, am luat un casting si am filmat pentru o reclama. Am primit bani cat un om in trei luni de munca zilnica! Dar tot nu ma rog pentru bani… e mai de valoare intelepciunea si iubirea lui Dumnzeu. Pentru asta ma rog.

De Craciun, chiar am simtit o iubire asa mare pentru Dumnezeu de mi-au dat lacrimile. Cand am luat bani nu mi-au dat lacrimile…

De-aia scriu aici pentru toti:

1. Iubirea e o valoare pentru cel care iubeste si nu pentru beneficiar…

2. Sa dam slava lui Dumnzeu, ca restul… spor in casa, buna intelegere cu semenii, sanatate, succese profesionale sau in amor… toate ni le adauga Dumnezeu dupa masura Lui justa.

3. Nu cautati ajutor la oameni, ci la Dumnezeu, ca El decide cine sunt oamenii care va vor ajuta.

4. Nu cereti dreptate de la justitia laica (si cam chioara…), ci de la Dumnezeu. Dorinta nostra trebuie sa fie mantuirea celui care ne-a nedreptatit, pentru ca in felul acesta va ajunge si el la intelepciunea lui Dumnezeu si la iubire pentru semeni. Cea mai frumoasa dorinta ar fi ca in unire, noi si „dusmanii”, sa aducem slava si multumire Domnului.

5. Pentru cei care plang absenta persoanei iubite: Psihologia spune ca, dupa decesul acesteia, timp de 3 ani suferinta nu se va sterge. Dupa un divort (chiar si emotional) 5 ani nu mai esti ca inainte… Descurajant, nu? Dar credinta in Dumnezeu ne arata ca nu ne impiedica nimeni sa ii iubim in absenta pe cei care nu mai vor sa stea fizic cu noi, iar acea iubire, daca nu e un fals, adica doar o posesivitate dissimulata, sublimeaza in iubire neconditionata, iubire hristica, profunda si de nezdruncinat. Asa cum mama isi iubeste copilul si Hristos ne iubeste pe noi.

6. Intrebarea „de ce Doamne m-ai parasit?” o formuleaza de obicei cei care stau cu spatele la EL. Dumnezeu e in permanenta cu tine, dar daca stai cu spatele si te uiti doar la propriul necaz, nu ai cum sa vezi ca e langa tine!

7. Am mai invatat si faptul ca daca nu am copii pana la 42 de ani, nu inseamna ca cineva mi-a facut farmece sau ca nu sunt vrednica sa aduc pe lume un copil, ci faptul ca misiunea mea pe pamant este sa iubesc TOTI copiii, chiar daca nu sunt ai mei.

8. Am mai inteles un lucru vechi de cand lumea: Dumnezeu a creat lumea animala cu o zi inainte de a-l face pe om, si a facut toate astea ca sa il bucure pe om. La ce sa ne mai cumparam jucarii de plus cand avem pe lume cateii, pisicile, ratuste, puiuti de gaina si alte oratanii domestice, cazute in cap de iubire pentru stapani? La ce bun traiesti daca dai cu piciorul intr-un caine si dormi seara cu catelusul de plus in brate?

9. In ultima instanta, o sa va spun ca stiu de ce trebuie sa mergem si la biserica si ca doar rugaciunea personala nu ajunge. Biserica e casa Tatalui in care ne regrupam noi copiii ca sa primim iertare si ajutor, putere in rugaciune si protectie impotriva ispitelor zilnice, intelepciune si bucurie curata, amplificate toate dupa numarul celor care se roaga de-odata cu tine. Harul lui Dumnezeu coboara peste noi toti prin mainile preotilor. Hai sa incetam sa mai fim mandri, sa credem ca totul ni se cuvine de drept. Daca vrei locul din fata in biserica du-te primul. Daca te crezi mai bun ca preotul, arunca primul piatra. Daca te calca pe maini cineva cat stai in genunchi, intelege ca e un test de smerenie si nu ca biserica e plina de ticalosi. Daca preotul mai greseste ca om, nu-l judeca ci roaga-te pentru sufletul sau. Pacatele preotilor sunt MULT mai aspru pedepsite decat ale unui mirean. Noi toti pacatuim zilnic, de ce sa ii judecam pe ceilalti mai aspru decat pe noi insine?

Justificare

Am scris mult si apasat. Nu am pretentia ca sunt vreo filosoafa sau vreo scriitoare, deci nu ma criticati pentru asezarea in pagina sau pentru continut. Este blogul meu si asa am simtit sa astern.

Promisiune

Promit ca anul asta o sa scriu mai des, nu numai la comment-uri ci si texte. Chiar daca nu ma intereseaza statisticile, nu pot sa nu ma bucur ca blogul meu a fost cotat la categoria WOW. Ete mai jos!

Read Full Post »

Credinţa ortodoxă accepta idea că vrăjile există, iar marele duhovnic Cleopa, cel care a fost considerat sfânt în viaţă, ne explică în volumul 4 al seriei “Ne vorbeşte Parintele Cleopa” urmatoarele:

„Prin cuvântul vrăjitorie întelegem invocarea puterii demonice în ajutorul oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinţe omenesti.

După învătătura Sfantului Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe părti si anume:

Vrăjitoria propriu-zisă prin care se întelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute si altele de acest fel.

Ghicirea, al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palmă, numită chiromanţie si prin alte obiecte (bobi, cărti de joc, cafea etc).

Descântarea, spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce sunt în viată. Descântătorii pretind că cheamă sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 21,3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva. În zilele noastre se practică descântecul în rândul credincioşilor, precum stingerea cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni, pentru cei bolnavi, care pretind că sunt „vrăjiti” etc.

Ghitia, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numită astăzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de veşminte clericale, cheia bisericii, cenuşa din cădelniţă, scrierea unor nume pe toacă, pe clopote, pe  ziduri de biserică sau introducerea lor în candele etc. Cei ce ghicesc prin deschiderea Psaltirii şi a altor cărţi sfinte, se opresc de Împărtăşanie până la 7 ani, pentru că Psaltirea este o carte sfântă cu multe proorociri în ea, insuflată de Duhul Sfânt şi este pentru rugăciune, iar nu pentru ghicit şi câstigat bani spre osândă. Acelaşi păcat fac şi unii preoţi care „deschid cartea, cum se spune în popor, si cad sub grea osândă, atât ei, cât si cei care cer să le deschidă Sfânta Evanghelie.

Fermecătoria, adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu alţii sau a se despărţi, prin invocarea ajutorului diavolesc, numită popular „ursită”.

Ghicirea prin măruntaiele animalelor, numită „iconoscopia” în acest fel de vrăjitorie intră şi visele, zodiile, ceasurile bune şi rele, ghicirea prin membrele trupului, numită şi prevestire (ţiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea palmelor). Baierele prin care se întelege purtarea la mână sau la piept a unor semne satanice, aţe, chei, obiecte (amulete) sau bucăţi de stofă vopsite spre păzirea de boli, de primejdii şi de pagube, după ce mai întâi s-a invocat asupra lor puterea diavolului.

Chemătorii de demoni (clindonii) sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Între acestia se numără cei ce fac focuri înaintea caselor şi sar prin foc, ghicitorii din pântece precum si cei ce ghicesc în măruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrăjitorie ce se practică în zilele noastre.

Astrologia este o vrăjitorie practicată din cele mai vechi timpuri până astăzi. Prin astrologie se înţelege ghicirea celor viitoare prin mişcările stelelor, planetelor, vânturilor, norilor şi ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind că fiecare om are o stea proprie. Vrăjitori au fost atât Valaam, cât şi cei trei magi care practicau astrologia.

lată câteva din cele mai obişnuite feluri de vrăjitorii, unele aproape uitate, altele practicate şi în zilele noastre”.

Poate, diavolul să vindece?

“Să se ştie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe răufăcători. Ei nu pot niciodată sa facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase înşală pe cei necredincioşi şi slabi în credinţă. Acest adevar ni-l arată dumnezeiescul părinte loan Gură de Aur, zicând:

Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii şi fermecătorii care le slujeau lor, de beşicile şi de bubele date de Moise în Egipt, si pe tine oare au să te vindece? (lesire 9, 11). Şi dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău? Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din împărăţia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi pe tine de boli? Acestea sunt râsuri şi basme. Deci nu te amăgi, creştine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor, că mai lesne poate face focul să îngheţe şi zăpada să încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat.(Împărţire de grâu, pag.324).

Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri sau suntem nedreptăţiţi sau avem pagube sau feciori de căsătorit sau alte greutăţi în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului şi al slugilor lui, care sunt vrăjitorii si ghicitorii, ci la biserică să alergăm şi la preoti, la rugăciune şi la post şi îndată ne va ajuta Bunul nostru Tată care ne-a zidit, căci are milă de noi”.

Care e plata pentru păcatul vrăjitoriei?

“Cei ce fac vrăji şi aleargă la vrăjitori, fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor. Se leapădă de slujitorii lui Hristos, adică de sfinţii preoţi şi se duc la slujitorii satanei. Adică, lasă apa cea vie, preotul şi harul mântuirii din Biserică şi, pentru interesele lor pătimaşe şi omeneşti, cer ajutorul vrajmaşilor lui Hristos, adică al vrăjitorilor şi vrăjitoarelor. Se leapădă de adevăr şi primesc în loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună şi amăgire diavolească. Un păcat aşa de mare împotriva Duhului Sfânt nu se iartă celor vinovaţi nici în veacul de acum, nici în cel ce va sa vină, după cum spune Hristos, de nu se vor pocăi toată viata. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovati, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăti şi primejdii. Mai întâi, mustrarea conştiintei că au lăsat pe Dumnezeu şi au cerut ajutor vrăjmaşului lui Dumnezeu.

Apoi, este oprirea pe mai mulţi ani de la Sfânta Împărtăşanie, de la 7 până la 15, şi chiar 20 de ani. Apoi, cei ce cred şi aleargă la vrăji, alungă din inima lor darul lui Dumnezeu şi aduc în casa şi în inima lor duhul diavolului. Apoi, cei ce fac vrăji şi cred în ajutorul lor, se leapădă de Hristos şi se unesc cu diavolul. Apoi, cei ce fac vrăji şi aleargă la acestea nu se cade a se mai numi creştini, ci apostaţi. Apoi, cei vinovati de acest greu păcat sunt pedepsiti de Dumnezeu cu boli grele şi fară leac, cu suferinţă în familia lor, cu pagube şi neînţelegere, cu sărăcie şi moarte cumplită. Si dacă nu se spovedesc la preot şi nu-şi plâng păcatul acesta cu lacrimi toata viata, nu se pot mântui.

Vrăjitorii şi cei ce cred şi aleargă la ajutorul diavolului, dacă nu se părăsesc de aceasta şi nu se pocăiesc, „se leapădâ cu totul din Biserică”, adică se despart de Hristos şi se dau de bunăvoie în mâinile vrajmaşului, iar dacă mor în acest păcat, nici nu se îngroapă cu preot; ci, asemenea celor păgâni şi lepădaţi de credintă, spre veşnica lor osândă în muncile iadului. lată urmările grozave ale vrăjitoriei.

De ce ajung credincioşii la vrăjitorie?

Pentu că a slăbit în ei credinţa şi frica de Dumnezeu; pentru că nu se roagă îndeajuns creştinii de astăzi, ca să-şi împlinească cererile lor prin rugăciune, iar nu prin ghicire; pentru că nu citesc Sfânta Scriptură să vadă ce osândă îşi iau vrăjitorii şi pentru că nu merg regulat la biserică, nu se spovedesc în cele patru posturi şi nu cer la nevoie sfatul şi rugăciunile preotului. Mai aleargă unii creştini la ghicit pentru că au uitat fagăduinţele pe care le-au dat lui Hristos la Sfântul Botez, când au spus: Mă lepăd de satana şi de toate lucrările lui şi de toată slujirea lui… De asemenea, mai aleargă creştinii la ajutorul diavolului când nu li se împlineşte cererea lor la Biserică sau pentru că uită de moarte şi de ziua judecăţii lui Hristos.

De aceea, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să alergăm numai la Dumnezeu, numai la Biserică şi la preoţi, iar nu la diavoli şi la slugile lor. lar Sfantul loan Gură de Aur ne sfătuieşte, zicând:

Vă rog, fiţi curaţi de această înşelăciune… şi când voieşti a călca pragul casei tale, să zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană, şi de cinstirea ta, şi de slujirea ta şi mă împreun cu tine, Hristoase! Fără cugetarea aceasta niciodată să nu ieşi din casă. Aceasta să-ti fie toiag, aceasta armă, aceasta cetate de apărare, şi împreună cu aceste cuvinte fă şi semnul crucii pe fruntea ta. Că aşa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni, nu va putea să te vatăme pe tine. (Hristoitia, p. 316-317)”.

Cum pot crestinii să se izbăvească de vrăjitorii si de tot felul de farmece izvodite de diavolul?

Cel ce crede cu tărie în Dumnezeu, cel ce se roagă neîncetat lui Dumnezeu şi aleargă regulat la Sfânta Biserică, nu va cere niciodată ajutorul diavolului şi al vrăjitorilor, care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Deci, cei ce au credinţă tare în Dumnezeu, să-I ceară neîncetat ajutorul. lar cei slabi în credinţă, care au cerut vreodată ajutorul vrăjitorilor, dacă vor să se mântuiască, mai întâi să se spovedească de acest păcat şi să ceară canon. Apoi, să nu mai apeleze la ajutorul satanei în orice nevoie ar fi, ci numai la Dumnezeu să alerge. Apoi să se roage cât mai mult cu rugăciuni şi lacrimi din inimă (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 58; leremia 29, 13) şi aşa, cu răbdare şi cu credinţă se vor izbăvi de vrăji şi vor primi darul Duhului Sfânt”.

Fragment din „Ne vorbeşte Părintele Cleopa” vol.4

 

În concluzie:

Nu vă mai temeţi de farmece şi vrăji, ci temeţi-vă de propria necredinţă!

Read Full Post »

Sincronizare inversa

Ieri, 9 august 2008 la ora 7 si douazeci, ceasul a sunat si m-am dat jos din pat rapid, ca sa nu ma rapuna cumva oboseala orelor prea putine de somn. Aveam senzatia de nisip sub pleope ca dupa o noapte de betie. M-am spalat pe ochi, pe dinti si am luat telefonul sa-l sun pe M, un barbat care a avut candva o forma de cancer si acum e vindecat complet. Imi promisese ca va da cateva telefoane ca sa ma ajute sa adun oameni dispusi sa doneze sange pentru prietenul bolnav de leucemie si care avea nevoie urgenta de plasma si trombocite. Nu a raspuns. Asteptam. Nu stiu ce, dar stateam cu telefonul in mana si asteptam. In urmatorul minut am primit un sms. De ce oare am stiut ca nu e de la el? Era un text scurt si infiorator: „A murit Nicu”. Ulterior, printre bocete, am aflat cat de ironic ne-am sincronizat. Fix la 7 si douazeci, cand ochii mei se deschideau, ai lui se inchideau pentru totdeauna.

S-a stins linistit ca un pui

Candva, o batranica dintr-o biserica, m-a vazut plangand cu sughituri si m-a intrebat ce mi s-a intamplat. I-am spus ca tatal meu chiar in momentul acela e pe moarte si are dureri mari. Auzisem de slujba de Maslu, dar nu stiam cum se face. Mi-a axplicat cu rabdare tot ce trebuie sa fac si la sfarsit mi-a zis: „Daca Dumnezeu vrea, ii face o minune si se face bine, daca nu, moare linistit ca un pui”. I-am multumit cu inima putin mai usoara, i-am aprins tatalui meu o lumanare la vii si am plecat spre casa. In fata usii cautam frenetic cheile in geanta pentru ca de dincolo de usa razbatea ţârâitul telefonului. Am intrat in fuga si am raspuns. Era sora mea care, cu glas moale, mi-a zis: „Tata s-a dus”. Imi tremurau mainile, iar lacrimile isi faceau loc dureros spre afara, ca un vulcan. M-am trezit vorbind: „Iti multumesc Doamne”! Inimaginabil, dar asta mi-a iesit pe gura atunci cand Dumnezeu mi-a luat cel mai drag om de pe pamant! Si am intels: s-a stins ca un pui.

Ulterior am mai fost pusa in situatia de a merge la slujbe de Sf. Maslu si am vazut si varianta cealalta de raspuns. Omenii aceia traiesc si acum. Pentru Nicu s-a dus o prietena, care are multa putere in rugaciune, chiar in ziua de Vineri 8 august, dar si in cazul lui, Dumnezeu a decis pentru „linistit ca un pui”.

„Casa mai fac, dar de la groapa nu ma mai intorc”

Rar mi-a fost dat sa vad oameni atat de hotarati sa lupte pentru viata si cu atata demnitate. Diagnosticul de leucemie acuta mieloblastica s-a confirmat in data de 3 august 2008 si a fost trecut imediat la chimioterapie. A doua zi l-am vizitat. De cum am intrat pe usa am dat de ochii lui albastri si zambetul elegant pe cale mi l-a afisat toata viata. Era doar putin mai slab decat il stiam, in rest la fel: respectuos, cuminte, calm si foarte hotarat sa gaseasca o rezolvare problemei care s-a ivit. I-am explicat pe şleau ca stiu diagnosticul si vreau sa stiu de la el ce se poate face. Nu incercam sa il periez, sa il incurajez, sa il pacalesc, sa ii zambesc altfel decat am facut-o toata viata, ci pur si simplu incercam sa fim eficienti impreuna. Mi-a spus ca are grupa sanguina B III, dar nu a stiut sa-mi spuna daca e pozitiv sau negativ. Eram compatibili, dar asta nu conteaza atunci cand donezi pentru cineva. E binevenit sangele din orice grupa, pacientul va primi in schimb cam jumatate din cantitatea de sange donat, dar, fireste, o grupa compatibila cu a lui (B III sau 0). I-am zis ca vom lupta, ca boala asta fulgeratoare nu poate fi decat un avertizment, ca ceva nu face bine in viata lui si trebuie sa schimbe. I-am zis ca dincolo de cauzele fizice ale bolilor sunt si cauze subtile si poate inconstiente. Leucemia are ca origini toate sentimentele de ura indreptate spre altii sau chiar asupra propriei persoane. I-am sevit direct in teren problema fostei sotii, care s-a indragostit de altcineva si a plecat de acasa facand un alt copil cu noul barbat. „Inceteaza  sa o condamni! Impaca-te cu ea, cu situatia, iubeste-o neconditionat si doreste-i bine. Asta iti va vindeca si sufletul si boala!” Nu era pregatit sa inteleaga, iar eu nu putem vorbi mai intim pentru ca in salon se mai aflau si alti oameni. Fiind sub perfuzie, nu am putut sa-l scot in curte sa vorbim doar noi doi. Am renuntat, cu promisiunea ca il voi suna zilele urmatoare sa il prind fara perfuzie. Mi-a promis ca o sa lupte. Era frumos, viu, puternic si foarte optimist. Cred ca toata viata imi voi aminti replica lui la fraza: „Hai, luptam, ca nu e vreme de vacanta, mai ai treaba pe pamant „( cu referire la fetita lui superba, de 5 ani, pe care o crestea singur). Raspunsul a fost: ” Daca trebuie, imi vand si casa! Casa mai fac, dar de la groapa nu ma mai intorc”…

Marti pleaca la groapa

Acum trupul i se odihneste intr-un frigider, dar… sufletul? Oare intelege ca a murit? Unde se duce, ca la mine nu a venit in vizita. In ciuda oboselii nu am putut sa dorm pana foarte tarziu in noapte. Speram sa ma viziteze in vis. Nu a venit inca. Sunt sigura ca vegheaza deasupra fetitei lui. Il astept cu rabdare pana cand va avea timp si pentru mine.

In dupamaiaza zilei de Vineri 8 august i s-a alterat brusc starea. Acuza ameteli si, la un moment dat, a inceput sa delireze. Pe la ora 22.00 am primit un telefon de la prietena mea si mi-a zis ca ii este mult mai rau. Mi-a mai zis ca a avut momente de luciditate si ca le spunea celor din jur sa ma sune, ca eu il pot ajuta. Avea nevoie urgenta de trombocite si plasma. M-am apucat sa dau telefoane pe la prieteni si i-am rugat plangand sa ma ajute. Au sarit imediat, dar… mai toti erau plecati din Bucuresti. Luni, dimineta la prima ora, era cea mai apropiata data cand ar fi putut dona sange. Am facut o lista de vreo 10 persoane. Nu aveam stare, asa ca, cu riscul de a-l obosi, mi-am luat sotul si am fugit la spital. In curte m-am intalnit cu inca 3 prieteni care aveau grija de el. Medicul le recomandase sa ramana cineva peste noapte cu el. Cumnata lui abia plecase… multa lume il iubea. Multa lume plange acum.

Cand am intrat in rezerva, am intalnit aceiasi ochi albastri atintiti spre mine, dar pe un ten livid, cu cearcane vinetii si doua buze albe, cu vagi urme de sange, mi-au rostit stins numele. „Găbitză!” Era constient si la fel de curajos, doar vocea era stinsa si respiratia sacadata… abdominala. Semn rau. Isi oprise singur perfuzia de sange terminata (lucru pe care il facea frecvent) si a cerut apa. Si-a dus singur sticla la gura, a baut ca un om sanatos si mi-a dat sticla sa ii pun capacul. I-am zis ce am rezolvat. Ma asculta activ si dadea din cap a aprobare. I-am zis ca trebuie sa reziste pana Luni. A dat din cap afirmativ si a zis „da, rezist”. Am vorbit despre Dumnezeu. Isi punea toata increderea in El. I-am spus ca multa lume il iubeste si ca acest lucru e mai important uneori decat viata insasi. Mi-a spus: „Stiu”. I-am dat punga cu plasma de sub perna si i-am zis sa o incalzeasca in mana (avea mainile foarte calde) pana chem  o aistenta sa ii puna perfuzia. Inteligenta lui nativa si practica m-a uimit o viata intreaga. A bagat-o sub tricou pe abdomen. I-am pus mana pe un genunchi si in timp ce ii spuneam in gand Tatal Nostru… a atipit.

Somn de copil

Privindu-l cum doarme, mi-au revenit vii in memorie imagini cu el de cand era copil si eu adolescenta. Cum il dadeau in leagan ambii parinti (parinti adoptivi. Mult timp nu am stiut asta, nici noi, nici el.) Parinti care au fost tratati ca sfinti atunci cand Nicusor a devenit mare, parinti pentru care Nicu a facut tot ce era uman posibil atunci cand au devenit neputiinciosi si bolnavi. S-au dus unul dupa altul, iar in ciuda durerii imense Nicu a dus cu demnitatea suferinta. Mi-am amintit cum statea langa tatal meu, care in loc de alte vicii avea ca obsesie tehnica si se „tavalea” pe sub masina cate o zi intreaga cerandu-i lui Nicusor cate o cheie. Mi-am amintit cum incercam sa ii impartasesc din filozofia de adult, pe vremea cand era adolescent indragostit si replicile lui veneau sub forma de intrebare daramand cu gratie toata constuctia mea filozofica. Ramaneam muta in fata unor adevaruri rostite cu simplitatea omului nascut genial de inteligent. Mi-am amintit cum niciodata nu mi-a stat paharul gol la vreo petrecere cand Nicu era acolo…  M-a scuturat un plans, interzis in situatia data, si am fugit afara.

La 1 noaptea am plecat

Am decis ca e mai intelept sa plec sa ma odihnesc, ca sa ma pot trezi a doua zi devreme, pentru a merge la Institutul de Hematologie sa cer trombocite si plasma pentru el. Dupa ce am vorbit cu asistentele (extrem de dragute), care m-au invatat ce sa fac ( si ele se atasasera de el), am mai dat o tura prin rezerva sa ma asigur ca i-au pus perfuzia. Aproape se terminase si a intins mana sa o opreasca. Stiind cat e de valoroasa, i-am zis sa o mai lase putin, mai erau cateva molecule. I-am inchis-o eu. Dadea semne de oboseala, l-am luat de toarta pe prietenul care i-a stat aproape non stop si am iesit din rezerva. Uneori, prea multa bunavointa strica. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la Nicu au fost: „D, esti extraotdinar de stresant!”

Baiatul stresant a ramas pe hol pana dimineata, eu am plecat. Nicu a ales sa moara in prezenta cumnatei, care ulterior mi-a spus printre accese de plans, la telefon: ” A zis doar ca e intuneric, apoi a inceput sa vese sange si a murit!”

La revedere, nu adio!

„C-o moarte toti suntem datori”. Deci nu e potrivit sa spun adio. Daca e adevarat ca pe lumea cealalta ne vom revedea, atunci imi doersc sa ma ridic la inaltimea existentei lui Nicu si mai ales a tatalui meu, ca sa fiu vrednica sa ii revad. Pana atunci, am sa fac cel mai important lucru pe care il pote face un muritor pentru un suflet, am sa ma rog cu toata puterea mea ca Dumnezeu sa-i aiba in grija. O sa ne fie tare dor de Nicu. Odihneasca-se in pace!

Amin.

Read Full Post »

 

Pictura mea: (tempera pe cartonul de la ciorapi) Ana lui Manole

Toata lumea stie ce a facut Mesterul Manole de dragul artei. Problema e ca la final, din cauza non-artistilor si-a zdrobit teasta de pamant. I-au luat schela! Asa se intampla si in ziua de azi. Asa am patit si eu (si nu numai) la revista Luxury. M-au angajat intr-o viteza maxima in urma unor articole personale trimise prin mail cuiva din conducere. Vazut, placut, angajat. Chiar din prima zi mi s-a facut o confesiune si mi s-a cerut imperativ sa pastrez secretul. Eu, om onest, am pastrat secretul, dar… am plans in fiecare seara timp de 3 saptamani.

Secretul

Citez cu ghilimoatze: „Uite, vreau sa fiu cinstita cu tine, actualul redactor sef – Svetlana Carstean (n.a.) – va fi concediata pentru ca vrem sa o aducem pe Virginia Lupulescu, cea care a facut revista ONE si pe care o curtam de 6 luni sa vina la revista noastra. De luna viitoare vei lucra cu ea, dar pana atunci vezi sa nu cumva sa spui cuiva ca stii. Nu de alta, dar nu am vrea ca Svetlana sa dea rasol cu numarul asta doar pentru ca afla ca va pleca!” 

Am iesit din birou intrebandu-ma ce belele o fi facut femeia asta de va fi concediata. Eram putin contrariata de metoda lasa prin care aveau sa lase un om pe drumuri, fara ca macar sa il avertizeze. Mi-am luat in primire biroul, computerul si alte alea si eram curioasa sa o intalnesc pe viitoarea fosta sefa. Nu am avut ocazia asta decat dupa vreo 4 zile, cand s-a intors de la Geneva si Basel, unde a fost plecata in interes de serviciu. Intre timp am studiat putin numerele anterioare ale revistei, i-am citit editorialele si articolele si mi-a placut ce am vazut. Am presupus ca e vreo scorpie cu care lumea nu se intelege pe-acolo si asta e motivul pentru care vor sa scape de ea, pentru ca de competenta…era cat se poate de competenta.

Svetlana Carstean

Un om minunat. Un fel de Mesterul Manole cu cearcane adanci de oboseala muncii de redactor-sef indeplinita exemplar. O femeie imbracata cu gust, fara sofisticarii penibile si mama singura a unui baietel de o frumusete si cumintenie rara. Singurul mare defect, ca sef, era ca nu putea tuna si fulgera la subalterni. Prefera sa ia castanele de la sefi pentru toate greselile subalternilor fara a le da mai departe. O artista care stie ca Dumnezeu exista. Un om autentic. De cand am inteles asta, am inceput programul de plans acasa pentru nedreptatea care avea sa i se intample. Din pacate, asa-zisele mele principii morale m-au impiedicat sa-i spun adevarul. Doar era un SECRET care imi fusese incredintat, nu era deontologic sa ma apuc sa-i spun. De fapt am fost o LASA, ca si angajatorii mei! Singurul lucru bun pe care am putut sa il fac pentru ea a fost sa merg la biserica si sa ma rog sa aiba Dumnezeu grija de ea.

Dumnezeu exista

La sfarsitul lunii, dupa ce revista a fost incheiata si a plecat la tipar, Svetlana si-a dat demisia. Faptele s-au petrecut discret fara valuri multe de nici o parte. Si ea era curtata de alte publicatii, de mai mult timp si a refuzat toate ofertele de pana atunci pentru ca iubea aceasta revista. A fost, se pare, cea mai longeviva in aceasta functie dintre toti redactorii sefi de pana atunci (6 luni). Dumnezeu a vrut ca ea sa primeasca o propunere din partea unei reviste pe care se pare ca nu a avut cum sa o refuze. Cazul tipic de „la asa ceva e imposibil sa spui nu”. S-a dus sa anunte ca va pleca si… surpriza! Seful cel mare i-a zis: „Vai, dar poti sa pleci de azi, nu e nevoie sa ne dai un preaviz”! Poate ca lucrurile s-ar fi rezolvat ideal daca nu se gasea un „binevoitor” care sa-i faca marturisiri complete despre cum urma ea sa fie data afara chiar in ziua cu pricina. Trauma a fost de proportii. Nu s-a putut impiedica sa-si imagineze ce ar fi urmat daca nu ar fi avut o alternativa. Si intrebarea inca imi staruie in minte: Cum e posibil sa lasi pe drumuri o femeie care isi creste singura un copil si care a muncit 6 luni, cu toata fiinta ei, pana la epuizare, pentru o revista care astazi este apreciata ca fiind cea mai buna revista de lux din Romania? Spun si subliniez, ASTAZI, pentru ca maine se vor prinde pana si prostii ca Luxury a devenit o publicatie unde cuvantul „lux” ramane pentru alte publicatii.

Pleaca artistii, vin mercenarii

Asta se intampla Luni 5 mai 2008, imediat dupa sarbatorile pascale. In acea zi Svetlana pleca (si, culmea, inainte de vacanta de Pasti plecasera si doi dintre redactori, al treilea fiind eu – ultimul mohican), iar la biroul unuia dintre colegi deja se instalase noul redactor-sef Virginia Lupulescu, pe care o voi alinta in continuare „Ciumafaua”. Ca sa nu fie biroul descurajant de gol, l-au mutat din biroul de jos pe asa-zisul PR Razvan Dinu, pe care il voi numi in continuare „Lingaul”. Ne-am apucat de treaba in noua formula. In rastimpuri apareau prin redactie tot felul de prietene ale ciumafalei, vizitand ca la muzeu locatia si spunand pline de incantare ca le place mobilierul. Ma simteam cumva izolata in coltul meu, privind la scenele demne de o agentie imobiliara avantata in vizionari. Un vanticel rece imi infiora cel de-al saselea simt spunandu-mi ca postul meu e vanat de amicele ciumafalei. Nu m-am inselat. Curand au inceput sa apara betele in roate. 

Cand seful nu te iubeste

 „Sefa” imi cerea lista cu subiecte pentru numarul urmator, dar unele dintre ele luau calea catre colaboratori. I-am propus sa scriu despre o actrita pe care eu personal o consider o icoana a feminitatii si elegantei, Audrey Hepburn. Raspunsul a fost „nu, imaginea ei a fost prea uzitata de alte publicatii”. Am spus ok. Ghiciti cine este pe coperta Luxury a numarului de iulie-august?!? Ok, nu trebuie sa cumparati revista pentru asta, este Audrey Hepburn! Dar acum, ghiciti cine a scris povestea ei?!? Nu, nu eu. Ciumafaua! Putea fi o intamplare, dar faptul ca o anunt ca voi scrie despre un tren de lux, ma lasa sa ma documentez o saptamana, sa fac rost de poze superbe (gratis), iar cand ii dau scris in mail propunerea de subiecte pentru sumarul de septembrie… ma anunta ca un colaborator s-a anuntat ca va scrie despre acest subiect inca de la sfarsitul lunii mai… ? Ok, poate fi adevarat, m-am oferit chiar sa ii dau pozele. Intrebarea legitima e: de ce m-a lasat sa ma documentez ca dementa o saptamana daca stia din mai cine va scrie articolul?? Nu-i bai, nu de subiecte duc eu lipsa. M-am reorientat rapid, dar de data aceasta am devenit sceptica. Paradoxul este ca eu ma temeam ca imi va fura subiectele ca sa le dea colaboratorilor ei, dar pe de alta parte eram obligata sa-i dau subiectele pentru sumar. Asta e o dulce razgaiala, nu poate sa-mi sece izvorul subiectelor cu una cu doua, pentru ca am prieteni tineri si isteti, care la o bere imi gasesc altele bestiale (multumesc Marius, multumesc si sotului meu tanar, frumos si destept!).

Cand seful te saboteza

Problema mai grava a fost ca s-a prins ca nu ma pot concentra sa redactez textele in galagie (cand scriu, textul de obicei imi curge in minte fluid si legat, dar trebuie sa fie liniste) si ciumafaua a apelat la o metoda care m-a panicat: a pus muzica si a chemat colegele volubile si vorbarete de la „vanzari” la noi in birou. Astfel m-am vazut nevoita sa scriu acasa, noaptea pana la 04.00, ca sa imi respect deadline-urile. Nici asta nu ar fi fost mortal, cu toate ca eram cam verde la fata a doua zi la munca… dar macar aveam satisfactia ca mi-am facut temele. Lovitura sub centura a fost ca atunci cand revista a plecat la tipar, dupa ce imi verificasem de nenumarate ori textele puse in pagina, m-am trezit cu articolele tiparite cu modificari facute de ea in lipsa mea: taiate toate pasajele artistice, repaginat pe mai putin spatiu, cu greseli de continut. Auci! Aici deja a reusit sa ma atinga la coarda sensibila. Textul unui redactor este o creatie care are drepturi si reposabilitati!  In sedinta am fost certata pentru articolul „Bosendorfer, sunetul care te atinge” (cine este curios il poate citi pe blogul unui om pe care nu il cunosc, am dat peste el intamplator azi: http://azeemeterodoxul.wordpress.com/2008/06/15/luxury-bosendorfer-sunetul-care-te-atinge/ ) era inghesuit pe 3 pagini, in conditiile in care eu il concepusem pe 4! Am incercat sa ma disculp fara sa arat cu degetul spre criminala.  A tacut ca un rahat plouat. Nu si-a asumat nimic. Oricum revista era varza. Poze de proasta calitate platite cu muuulti bani, subiecte jalnice pentru o publicatie de lux… Culmea tupeului in schimb (si aici nu am mai tacut) a fost ca mi-a zis ca vrea sa scriu mai mult, ca eu „o cost” (in conditiile in care eram SINGURUL redactor angajat si mai scriam si pentru alte publicatii ale trustului). La replica mea „tine cont de faptul ca eu mai scriu stiri si pentru 3 reviste ale trustului”, raspunsul a fost „asta nu e problema mea”! Cat despre salariul meu… era echivalentul unei poze cumparate de la o agentie!!!! Si nu cumpara una. Iar textele mele cu poze cu tot erau gratis, pentru ca intre timp faceam si munca de PR tinand legatura cu mari companii din lume, care imi furnizau informatii si poze! Poate acum, ca eu nu voi mai scrie la Luxury, vor intelege si cei din conducere ce inseamna costuri! Nu sunt rea, dar le-o doresc.

Am scris mai mult, am fost concediata!

Luna urmatoare m-a ajutat Dumnezeu si am am scris chiar mai mult decat mi-a cerut (20 de pagini). Am adus si doi clienti care au platit publicitate (nu-mi intra in atributii, dar sunt un om cunoscut in mediul lor de interes), eram incantata si asteptam un „bravo” din partea conducerii, mai ales ca nu am avut pretentii financiare pentru cei doi clienti, dar… sefa-ciumafa m-a chemat in biroul sefului cel mare si i-a spus ca ea nu se intelege cu mine. Ca nu poate comunica cu mine, ca simte ca sunt „intr-un glob de sticla si nu poate ajunge la mine”. Cel putin asta a spus de fata cu mine, ca ce i-a spus pana sa ma cheme… nu stiu. Cert e ca omul ala, (un copil in ghete prea mari pentru el) mi-a cerut sa-mi dau demisia incepand discursul cu: „eu nu am ce sa-ti reprosez, dar daca sefa ta directa… bla-bla-bla… noi avem incredere in opinia ei… bla-bla-bla”. Pur si simplu am ramas masca! L-am intrebat daca stie ce am lucrat eu luna aia. A dat-o-n balbaiala si apoi in balarii. Sunt un om autentic, spontan si imi asum orice reactie. Am spus singurul lucru care mi-a venit in minte: „Draga Virginia, sa-ti dea Dumnezeu sa intalnesti in viata numai oameni ca tine! Sa ai parte de ajutor de acum inainte atat cat am avut eu de la tine, nu mai mult nu mai putin. Exact dupa ocaua ta sa iti iei plata”! S-a gonflat seful, ca ce limbaj de mahala! Oare? Daca e asa o valoare, de ce se teme sa intalneasca oamani ca ea? Am convenit sa imi plateasca salariul pe luna intreaga (eram in adata de 11 iulie) , iar eu sa scriu de acasa textele pentru luna septembrie. Pe undeva ma bucuram ca plec din mediul ala de lingai stricati, dar apoi am dat cateva telefoane (Svetlanei, sotului meu…) si m-am trezit la realitate. In naivitatea mea, chiar credeam ca oamenii sunt onesti, ca imi voi lua salariul, dar am aflat de la Svetlana ca ei i-a retinut din salariu 20 de milioane pentru diverse motive. Ulterior, intr-o altercatie, seful mi-a zis ca o sa-mi plateasca doar banii de pe cartea de munca, adica un sfert din bani, restul fiind pe drepturi de autor!!! Asa ca la insistentele sotului meu (om dintr-o bucata) i-am lasat pe ei sa ma dea afara, urmand demersul legal. Cum motive nu aveau… a urmat o serie de minciuni insirate pe hartie de catre o „comisie de disciplina” formata din persecutorii mei. Sunt chiar curioasa cum vor dovedi ineptiile alea amatoricesti in instanta. Certe este ca cele 2 saptamani care au urmat au fost cele mai frumoase zile din viata la acel loc de munca. In ciuda represaliilor (mi-au taiat accesul la server, mi-au restrictionat telefonul, mi-au dezinstalat messengerul si mi-au bagat sub nas tot felul de hartii aberante la semnat, pe care , evident, nu le-am semnat) mi-am recapatat demnitatea umana. Stiu ca exista legi si, mai presus de toate, exista Dumnezeu.

Sfaturile pentru cei care patesc ca mine sunt putin mai jos, dupa anuntul trist care urmeaza.

Bref

ACUM 5 MINUTE AM PRIMIT UN APEL TELEFONIC. AM AFLAT CA UNUL DINTRE PRIETENII MEI ARE LEUCEMIE! ESTE UN BARBAT DE 32 DE ANI CARE ISI CRESTE SINGUR FETITA DE 5 ANI PENTRU CA FOSTA LUI SOTIE S-A INDRAGOSTIT DE UN TIP CU 12 ANI MAI TANAR DECAT EA, A FUGIT DE ACASA SI A FACUT UN BEBE CU NOUL BARBAT. NU E DE CONDAMNAT, VIATA E INTORTOCHEATA SI NU STIM NOI CAILE DOMNULUI. DAR INCA PARE DE NEINTELES SI PARE O NEDREPTATE CA UN OM SA MOARA LA 32 DE ANI IN CONDITIILE IN CARE MAI ARE TREABA PE PAMANT. ARE GRUPA SANGUINA B III SI ARE NEVOIE DE SANGE.

NU MAI AM TIMP SA SCRIU DESPRE CIUMAFAUA CARE A REUSIT SA MA LASE FARA LOC DE MUNCA, E MULT PREA NEIMPORTANTA FATA DE LUCRURILE GRAVE CARE SE INTAMPLA IN JURUL NOSTRU. POATE O SA VA POVESTESC ALTA DATA. PANA ATUNCI VA ROG PE CEI CARE POPOSITI PE ACEST BLOG, INTAMPLATOR SAU NU, SA LASATI UN MESAJ DACA PUTETI SA DONATI SANGE DE ORICE GRUPA PENTRU ACEST OM. DUMNEZEU SA NE AJUTE PE TOTI.

Read Full Post »