Feeds:
Articole
Comentarii

Dai si tu un peștic?

Eu si sotul meu mergem de duminica trecuta pana la Inviere in fiecare zi la biserica si primesc atata mangaiere cum nu ma poate mangaia nimeni pe pamant.

Haideti sa va zic ce s-a intamplat luni 18 aprilie 2011 la slujba de seara:

Florin a tinut post negru (luni se tine pentru familie, pentru spor). Nu a fumat, nu a mancat, nu a baut nici apa si nici nu s-a plans. I-a scapat un amanunt… aia cu iubirea de aproapele… Asa ca tine post cu o vointa sora cu incrancenarea, dar e si in silenzzio stampa, nu prea baga pe nimeni in seama.

Eu, mai putin merituoasa (tin post normal, dar fumez…), dar mai prietenoasa si mai iubitoare de oameni, ma bag in seama cu o doamna in varsta in biserica, pana sa inceapa slujba. Vorbeam despre cartile expuse pe o masa si, la un moment dat, femeia ma trage in jos ca sa imi zica ceva la ureche. Ma aplec cu gratie crezand ca vrea sa imi ceara bani si auzi ce imi zice: „Nu va suparati domnisoara, as vrea sa va cumpar Mica Biblie, o aveti?” Soc… am inceput sa ma balbai, eram cu o carte pentru copii in mana si am incercat sa deslusesc intentia. Ii zic, incurcata, „o am, avem doua Biblii, dar va multumesc tare mult pentru intentie”. Ea continua: „… sau alta carte care va place… Doamne fereste, nu fac asta pentru ca nu ati avea bani, dar e placerea mea!” M-am uitat zambind pe masa. Le aveam cam pe toate, nu imi venea sa o las sa arunce banii si ii raspund:  „Le am cam pe toate si sa stiti ca aparentele inseala, acum chiar suntem intr-o criza financiara, suntem someri…” Femeia ma intrerupe si imi zice cu bucurie: „Atunci va rog sa imi permiteti sa va dau contravaloarea cartii” si scoate o bancnota de 50 de lei si mi-o indeasa in mana!

Femeia care mi-a daruit un duhovnic acum 12 ani mi-a zis o vorba: „La pomana nu se asteapta, se da navala!” De atunci ma duc si cer cu curaj bucatele de paine sfintita si lumea se bucura de navala mea!

Revin la momentul bancnotei… Cred ca m-am facut ca semaforul! Schimbam culorile in functie de sentimente de la o secunda la alta! Ba ma simteam jenata, ba bucuroasa, ba ma invada iubirea pentru ea. Am intrebat-o cum o cheama ca sa ma rog pentru ea. Atunci s-a facut si ea rosie la fata de iubire si bucurie, mi-a strans mana si a zis Felicia! Stiam ce isi doreste, nepotei! Apucasem sa schimbam doua vorbe in care ne-am comunicat rapid ca si in cazul meu (42 de ani) si in cazul fiicei ei (50 de ani) este nevoie de o minune ca sa vina bebelusi… Am iubit-o toata slujba, m-am rugat sa ii faca Dumnezeu minunea asta daca le e ingaduit si sa o rasplateasca material inmiit! Tot restul slujbei am trait sub starea asta de iubire pentru o femeie! Pentru un suflet bun!Florin a ramas mut si orb la tot ce se intampla la mai putin de un metru in fata lui. Si acum ma intreb daca a inteles ceva… Nu cred.

Dai si tu o cafea?

In dimineata acelei zile, il rugasem sa imi faca o a doua ceasca de cafea, dar raspunsul lui m-a mirat si m-a facut sa ii aplic o corectie. Mi-a zis ca trebuie sa facem economie ca nu avem de unde sa cumparam alta! I-am spus sa inceteze sa se mai poarte ca un sarantoc. Nu suntem saraci, avem tot ce ne trebuie si Dumnezeu o sa ne mai dea! Actele astea de saracie, in care pui ingrediente de proasta calitate ca sa faci mai MULTA mancare este de-a dreptul paguba! Mancarea este atat de ne-gustoasa si de multa incat ajungem sa o aruncam. Aruncam spaghetele Barilla pentru ca s-a zgarcit sa cumpere sos Cirio si a pus unul „bagabont”. Consecinta… mancarea a fost atat de buna incat ne-am schingiuit mancand o data si restul a ramas pe aragaz pana a doua zi cand a luat drumul cosului de gunoi! Astea sunt actele de saracie. Si e doar un exemplu…

Nu a inteles nimic din toata intamplarea cu femeia. I-am sugerat ca poate am primit banii astia datorita lui, ca a tinut post negru, dar a negat vehement: „Nu, ca tie ti i-a dat!” Si o spunea cu o oarecare invidie. Si cum ramane cu „un trup si un suflet”? El s-a straduit, dar eu am fost prietenoasa. Lui nu ar fi avut cum sa ii dea, pentru ca e prea mandru ca sa primeasca. Tot nu a inteles. E in competitie cu mine si imi vine sa rad!

Dai si tu un peștic?

Va mai zic o intamplare la fel si tot recenta. Lectii faine pentru cine are minte sa inteleaga si inima sa simta. Dumnezeu face minuni in fiecare secunda, dar suntem prea absorbiti de visele noastre rigide si indepartate ca sa le putem percepe pe cele de acum si aici (hic et  nunc)…

Sambata, inainte de Florii… Il intreb pe Florica al meu: „Dai si tu un peştic de ziua ta, ca e dezlegare la peste?”

„Nu, ca nu avem bani!” Ok. Ma busea rasul-plansul, dar am ramas calma. Duminica, Liturghie… Florii… Ca niciodata, mi-a venit sa ies din biserica pentru ca ma plictisea tare predica unui preot pe care nu il mai vazusem pana atunci. M-am asezat pe scari, afara, langa puradeii care asteptau sa se impartaseasca. La un moment dat vine un baiat tanar si scoate din rucsac o punga cu cozonac, un mar, o portocala si… hai sa vad daca stiti… O CUTIE DE SARDINE IN ULEI! Moartea mea! Imi plac sardinele la conserva cu lamaie de imi ploua in gura! Nu mi-a dat doar mie, dar eram si eu printre cei alesi!

Imi radea inima de bucurie si m-am dus la Florin si i-am zis  „Na, mi-a dat Doamne-Doamne peştic, ca tu nu ai vrut sa-mi iei!” A inghitit cu noduri si mi-a zis ca avea de gand sa imi faca spaghete cu ton… Tarziu nenica, Doamne-Doamne a fost mai prompt!

Sa stiti ca umblu bine imbracata, eleganta, deci nu cred ca ma confunda cineva cu un homeless… Imi da Dumnezeu prin oameni! Sa le fie de folos si lor ca mie atata iubire imi dau printr-un simplu gest de omenie…Mi se umple inima de fericire.

Si lui Florin ii da Dumnezeu, dar e prea ocupat sa ma invidieze pe mine ca sa mai si observe… Azi a fost la un interviu pentru un job… Sa vedem…

E asa frumos sa te rogi seara si dimineata, sa mergi la biserica, sa il iubesti pe Dumnezeu in fiecare clipa! Atata mangaiere primesti incat ai vrea sa traiesti in starea asta de extaz in fiecare clipa, dar… astea sunt daruri de la Dumnezeu, nu tot timpul le simti. Uneori rugaciunea e uscata si „la norma”. Alteori nu e. E greu sa te rogi cu tigara intr-o mana si cu berea in cealalta… aici vorbesc despre mine. Strict.

Miercuri 20 aprilie 2011

Asta trebuie sa v-o povestesc ca nu ma pot abtine. Considerati ca este continuarea epistolei de mai sus…

Stiti partea aia in care l-am rugat pe Florin sa imi mai faca o cafea si el a reactionat ca un putin credincios. I-am zis ca nu suntem saraci si daca se termina cafeaua, Dumnezeu o sa ne mai dea…

Azi am plecat la interviu pentru un job, dar s-a dovedit ca era vorba de un pseudo-job…

Am ajuns mai tarziu acasa decat preconizam si mai eram si prea machiata ca sa ma duc la biserica. Pe la 20.30, cand s-a terminat slujba, Florin a venit de la biserica cu o mare sacosa in brate. Nu intelegeam. Stiam ca bani nu are la el… Mi-o  pune in brate si zice: „de la prietena ta de la biserica!”

Am ramas cu gura cascata! M-am apucat sa cotrobai:

– un Panetone de la Balocco

– o sticla de vin rosu

– o ciocolata mare cu portocale

– patru prosoape superbe noi

– un ou pictat manual si un iepuras de ciocolata

– si… ia ghiciti elemetul simbol! Un pachet de cafea Lavazza!

Iar mi-a luat-o inima la trap cu iubire pentru Felicia, dar mai ales pentru Dumnezeu care mi-a dat punctual ceea ce a stranit manifestarea nadejdii mele (cafeaua), dar si multe in plus. Cel mai mare dar este faptul ca Doamne-Doamne mi-a confirmat a nu stiu cata oara ca MINUNILE  LE  FACE  PRIN  OAMENI! Ma simt ca si cum mi-ar fi trimis un inger cu daruri, ca rasplata pentru credinta mea nestramutata ca ne ajuta si ne iubeste pe toti.

Intr-o buna zi o sa fiu si eu ingerul cuiva, pentru ca pe Felicia o sa o rasplateasca Dumnezeu mai bine decat pot eu sa o fac. Pana atunci o sa am grija doar sa ma rog pentru ea. Poate intr-o buna zi, daca Dumnezeu imi va da har destul, o sa ii pictez o icoana frumoasa.

Va doresc bucurie in inimi si sa inviati odata cu Hristos!

Olanda, frumoasa tara, dar cand stai cu bagajele in aeroport, fara euro in buzunar si te uiti lung dupa avionul care zboara spre Romania fara tine… parca te plezneste un dor de casa mai mare decat de obicei. Si un pic de… ingrijorare  pe la inima.


Ora 5 dimineata, imbracati si incarcati ca magarii cu bagaje ne-am napustit in masina prietenului Boaz ca sa nu intarziem la aeroport. Condus cu 160 km/ora, luat flash in ochi care anunta o viitoare amenda, ajuns in timp util. Stat vreo 15 minute la coada pentru checkin, fara excedent de bagaj, nemtoaica de la Lufthansa toata un zambet. Cu acelasi zambet galant ne anunta ca avionul nostru chiar acum decoleaza. S-a schimbat ora peste noapte si noi am aflat despre asta cu reactia ursuletului lenes, care nu intelege din prima ce i se spune si se misca lent si in dezordine. Ne-am luat bagajele de pe cantar cu coada intre picioare si am plecat de la rand scarpinandu-ne zapaciti in capul care refuza sa furnizeze solutia.

Logistica

Trei telefoane: unul incarcat, cu roamning, numar de Romania cu abonament. Doua bucati telefon cu numar Olandez (semi-descarcate). Niciunul cu credit…

Laptop: nu

Bani: vreo 2 euro si 20 ron

Numarul de telefon al baiatului care ne-a dus la aeroport: lipsa

Ne-am apucat sa o stresam pe prietena Andreea cu telefoanele la 07:30 (dupa ora noua) ca sa il anunte pe iubitul ei ca am ramas ai nimanui prin aeroport si sa se intoarca dupa noi. Nu raspundea. Am sunat la alt prieten olandez (cam 30 de apeluri), in speranta ca poate sa dea o fuga pana in aeroport sa ne aduca 100 de euro. Atat ne costa ca sa ne imbarcam la urmatorul avion pentru Bucuresti. A inceput o cursa contra cronometru de dat telefoane, pentru ca la 10.50 pleca.

Si in Olanda incepe criza

Dupa vreo 15 minute am dat de Andreea, care ingrijorata 10% si adormita 90% nu intelegea care e panica. Panica ne-a apucat si mai tare cand ne-a zis ca nici ea si nici Boaz nu aveau bani in cont! Deja sinapsele prin creier pareau ca au scurtcircuit, nu reuseam sa innodam firul solutiei ideale, asa ca am gasit vreo trei:

1. Il sunam ca disperatii pe cel de-al doilea prieten pana dam de el (neproductiv, prietenul cu pricina a gasit apelurile noastre abia la ora 20:00);

2. Vine Boaz inapoi si ne ia acasa pana marti (inca doua zile), cand se anunta urmatoarea cursa pentru Romania. Intre timp rugam pe cineva din tara sa ne puna bani pe card… cu imprumut, fireste;

3. Luam banii de la gura copilului si intram in rezerva de stat a Andreei, returnand banii imediat cum ajungem in tara.

Am optat pentru a treia varianta, asa ca am pus-o pe Andreea sa vina cu 160km/ora ca sa ne aduca banii in timp uil. Daca nu ajungea la timp, viram pe varianta 2. Inteligent, nu?

Dumnezeu are umor si e drept!

Faceam calcule: daca fiecare dintre calatorii astia grabiti si frumos imbracati ne-ar da cate un euro, in jumatate de ora am strange banii de bilete… Apoi mi-am adus aminte jenata de faptul ca, cu vreo saptamana inainte,  un baiat, intr-o gara aproape pustie, ne-a cerut 50 de centi ca sa mearga la WC, dar nu i-am dat. Nimeni nu i-a dat. Apoi mi-am amintit de o femeie mai in varsta, care ne-a cerut pe strada 20 de centi, intr-o engleza foarte buna pentru un homeless olandez… Nu i-am dat, dar am facut conversatie cu ea. Zambea si era fericita sa afle lucruri despre Romania… Alti „cersetori” nu am intalnit. Am ajuns repede la concluzia ca olandezii sunt oameni extrem de politicosi, saritori, prietenosi, dar pana la bani. M-am gandit atunci la Dumnezeu, la cat de frumos te invata sa faci oamenilor ceea ce ti-ar placea sa ti se faca tie… De unde dai, de-acolo ai! Si cum noi nu am dat celor doi oameni aflati in nevoie… de unde sa luam? Din perspectiva asta, viitorul nostru arata sumbru, mai sumbru decat al celui care facea pe el in gara sau al femeii homeless…, noi eram doi straini blocati intr-un aeroport si aveam de strans mai mult de 50 de centi!

Andreea nu a ajuns in timp util, dar norocul nostru a fost ca mai era o cursa cu schimb de avion in Munchen. Pleca la ora 14.00. Ne-a cumparat biletele, ne-am mai pupat prin parcare si a plecat. Chiar ma gandeam ce s-o mai ivi… ca la noi e stiuta treaba cu ghinionul la plecarea din Olanda… acum 2 ani ne-a luat 4 zile si jumate de Europa ca sa ajungem acasa!

Ghinionul nostru a afectat toate cursele Lufthansa

La ora CORECTA ne-am dus sa ne imbarcam. O angajata amabila a incercat sa ne faca checkinul la un aparat cu multe butoane, dar nu a reusit, asa ca ne-a trimis la o coada imensa. Am stat si am stat… Cand mai aveam 3 persoane in fata, serverul a cedat! Serverul ala care zice unde se duc calatorii si bagajele lor…

Zborul a fost fara peripetii, am primit chiar si un sandwich, cafea si suc, iar pe hublou, Dumnezeu ne facea un spectacol superb dincolo de nori. In Munchen, ploaie, vant, coafura a rezistat, dar ne-a udat destul de tare cat am stat pe scara avionului la coada. Se vedea clar ca in avionul ala erau ceva mai multi romani meticulosi care isi aranjau bagajele cu calm cat noi stateam plouati pe scara asteptand sa urcam. La al doilea zbor totul ok, am primit chiar si o placinta cu zmeura… suc, cafea…

Am ajuns cu bine, ne-am repezit ca romanii la bagaje, stateam toti cu ochii pe 7 geamantane care se invarteau ca la parada modei, dar nimeni nu le revendica. Dupa vreo 15 minute a aparut o angajata care incerca timid sa ne anunte ca toate bagajele noastre au ramas in Olanda sau Munchen… nu se mai stia exact. Ne-am deplasat in flanc (vreo 30-40 de oameni) si ne-am pus la rand ca sa completam formele la „bagaje pierdute”. Haaaa! I-am prins! Acum o sa fac si eu reclamatie ca mi-au ratacit bagajul si o sa cer despagubiri de 100 de euro, ca sa imi scot paguba. Unele companii chiar platesc despagubiri! Dar cand ne-a venit randul si am vazut cat de prompti au fost in a rezolva problema pe cheltuiala lor am fost de-a dreptul impresionata. Nu numai ca nu le cer despagubiri dar ii si laud! Bagajele le vom primi astazi dupa ora 16.00 direct acasa. Si stiu ca unii dintre pasageri sunt din Iasi! Ce sa reclami la Lufthansa, ca au gasit solutia sa ne imbarce repede pe toti chiar si fara sistem si fara sa intarzie zborul? Ca vor plati soferi sa duca fiecaruia bagajul acasa? Si nu era doar avionul nostru, erau toate de dupa noi in toate directiile lumii, de fapt… toate cursele Lufthansa! Paguba mea de 100 de euro (+ 45 de euro excedentul de la plecare) e palida si moale pe langa paguba lor.

Jos palaria pentru Lufthansa!

Chestii legale si ilegale in Olanda

Pot spune ca de data asta am avut o aventura mult mai eleganta decat acum 2 ani, cand am stat cu zilele prin parcari cu TIR-uri si ghinioanele s-au legat intr-un lanţ mult prea viguros ca sa fie pura intamplare… Pur si simplu, am simtit ca Dumnezeu glumeste cu noi! Cred ca de cate ori plecam noi in Olanda, Dumnezeu se pune sa ne observe ca la telenovela. Sta cu mana in barba si se freaca amuzat de ce glumite o sa ne mai faca. De data asta s-a amuzat copios, dar trebuie sa recunosc ca glumele au fost tare bune fata de acum doi ani. Una dintre glumele tari a fost ca am gasit in fata aeroportului, intr-o scrumiera, un plic intreg de marijuana! Ce puii mei sa fac cu el? Acasa nu il poti lua ca te leaga, de fumat pe acolo nici vorba, ca este ilegal in public… Nu puteam decat sa il lasam acolo. 100 de euro nu punea si El in scrumiera…

Coada la coffeeshop e perfect legala


Hai sa va arat ce am facut ilegal in Olanda:


Ceea ce vedeti in imagine este perfect ILEGAL in Olanda, hranitul pasarilor! Dupa ce am facut imprudenta sa incalcam legea, am inteles de ce. Turistii au ajuns la disperare pentru faptul ca pasarile le fura mancarea din mana. Cam asa arata oricine incearca sa manance un sandwich in public. Noua, porumbeii ne-au furat si din rucsac!

Multumiri speciale:

Lui Rob, prietenul nostru care ne-a tinut 2 saptamani la Haga ca la cea mai completa pensiune si ne-a plimbat prin cele mai frumoase locuri.

Andreei si lui Boaz care au alergat la aeroport de 3 ori intre Lelystad si Amsterdam, ne-au dat ultimii bani din casa pentru bilete, pentru saptamana in care ne-au gazduit si ne-au gatit in stil olandez si pentru toate plimbarile frumoase.

Mirunei, sora Andreei, pentru cele 5 zile in care ne-a gazduit si ne-a fost ghid in Delft.

Scolii din Leiden, care a organizat acest schimb de experienta la un nivel mult peste asteptarile noastre. A fost SUPERB!

Lui Mares, care a venit de 3 ori la Otopeni dupa noi, iar a 3-a oara a asteptat mai mult de 3 ore…

Gastii de acasa, Miruna, Cristina si Mares, care au facut curat, au udat florile, au tinut in viata pisicile, au platit facturile si ne-au asteptat cu spaghete si papanasi… Poze cu eroii nu pot sa va pun pentru ca sunt in computerul care tocmai a cedat, dar am poze cu papanasii facuti de Miruna.

Dar mai presus de toti, multumim lui Dumnezeu ca nu a facut glume mai aspre de data asta!

P.S. Deocamdata, singurul lucru din bagaj caruia ii simt lipsa este periuta de dinti. In rest… toate sunt la locul lor minunat.

Dupa cateva ore…

P.P.S. Glumele continua. Acum o ora mi-a crapat computerul! Vorbesc serios, acum sunt pe laptopul Mirunei ca sa va pot termina povestea. Si inca o surpriza de ultima ora: bagajele inca nu au ajuns in tara si incep sa simt si alte lipsuri. Spre exemplu, intr-una din valize aveam toate alimentatoarele, curand o sa ramanem fara baterie la telefoane si acumulatori la aparatul foto. Doaaamne, cat de dependent e omul de micile sale descoperiri! Ce ne-am face daca de maine nu am mai avea cu totii net? Hmm? Dar curent electric?

P.S. Dupa 22 de zile

Mai sus spuneam in gluma ca „100 de euro nu punea si El in scrumiera…”

Ieri, compania de asigruari GEROMA, ne-a dat ca despagubire 160 de euro pentru intarzierea bagajelor!!! Deci Dumnezeu nu i-a pus in scrumiera, dar ni i-a returnat acasa! Ne-am recuperat pagubele de excedent de bagaj (45 euro) si suplimentul de bilet (100 euro) si am „castigat” si 15 euro bonus! Acum imi dau seama… El a avut scenariul asta pentru noi inca dinainte sa plecam… El ne-a dat prin minte sa ne asiguram SI BAGAJELE la compania care ne-a facut asigurarile de sanatate. A costat ceva in plus (poate chiar 15 euro…), dar a meritat! Complimente si celor de la GEROMA, au fost extrem de amabili si foarte parolisti. Recomand!

Multumim Doamne!

Mda… deja dimineata a debutat cu o „romanesca de aeroport”.  Aveam excedent de bagaj 7 kg, asa ca am decis sa luam in avion un troler mai mititel. La scanare, m-au pus sa il deschid. Eu insami eram curioasa ce e inauntru pentru ca nu mai tineam minte.

Erau toate cosmeticalele si chestiutele de baie. Mi s-a spus clar: „ori duceti bagajul la cala, ori aruncati la coteiner toate recipientele mai mari de 100 ml. Adica… asa, cam tot, parfumurile, sampoane, crema de corp, gel de par, spuma de ras…

Am ales sa extrag din acea valiza o alta geanta cu ceva carti sperand sa coboare drastic acul cantarului… Florin a sos pana si VALIZA din valiza, adica a pus la cala numai trusa de cosmetice, mi-a aruncat la gunoi chiar si samponul, dar tot au ramas 3 kg in plus, asa ca le-am platit. 45 de euro!!! Daca nu arunca samponul, ar fi platit 55, pentru ca orice miligram peste o cifra exacta, rotunjeste suma in plus! Acum, stau si ma uit cu respect la aceste cosmetice, m-au costat scump!

 Nu suntem rai de paguba, dar mi se pare trist.

Poate nu stiati, dar cateva companii mari aeriene au introdus o taxa pentru echipamente sportive (schiuri, snowboard-uri, saniute si alte obiecte care fac deliciul iernilor). Ca sa transporti cu avionul asa ceva, indiferent cate kg au, fiecare obiect se plateste cu 55 de euro dus si tot atat pentru intors. Adica, daca plecati la schi in Alpi, informati-va inainte daca trebuie sa platiti acesti 110 euro in plus. Ca esti un holtei turbat dupa sporturi de iarna, nu-i bai, scoti banul si iti vezi de distractie, dar daca esti cu familia si „aia micii” au si ei niste lemnisoare, acolo, ca sa se dea pe partie, ai pus-o! Scoti 440 de euro ca Florea Cioaca! Iti vinzi clasorul si radiatorul ca sa duci copiii la schi.

 De-aia unii simt criza, iar altii o duc bine. Nu mai avem turisti? Nicio problema, ii taxam dublu pe aia care inca nu au saracit de tot si isi permit o vacanta in strainatate. Si, credeti-ma, sunt nemilosi. Nu trec cu vederea nici un kg!

Va tin la curent cu treburile de pe aici… Deocamdata suntem in Lelystad, ne destrabalam gatind cu mama finului nostru, iar pe Praslea inca nu l-am vazut, ca e la gradinita. Pe seara dam o mica „petrecanie”, dupa ce culcam copilul. Duminica ne mutam in Haga, iar de luni o sa inceapa alergatura intre orase Haga, Leiden, Lelystad, Almeere… si, evident, scola spitale si alte locatii!

Poza de mai jos e facuta in fata casei, ca nu am chef sa ies mai pe la oras…

Sfantul Andrei

Intr-o seara, am tamaiat iconele din casa si nu fac asta cu gandul sa alung demonii… ci mai degraba e un dar pe care il fac icoanelor, asa cum auzim la biserica „intru miros de buna mireasma”. La un moment dat mi-am dat seama ca am uitat una, o icoana in care nu am stiut niciodata cu precizie ce sfant e zugravit… M-am intors si i-am cerut iertare. Aveam un sentiment de culpa, dar era marunt in fata sentimentului de mila si iubire.

La o zi dupa asta, am luat aparatul foto sa fac o poza prin casa si, uitandu-ma la ce am pozat, am ajuns la o imagine care m-a lasat cu gura cascata. Era icoana de mai jos.

Sotul meu se trezise mai devreme si a surprins o lumina ciudata. El, care nu ar face o poza nici daca l-as ruga, a luat aparatul si a facut cateva poze. In toate apare lumina asta si nu poate fi o reflexie a lentilei pentru ca a fotografiat-o din mai multe unghiuri. Pentru el a ramas o enigma. Pentru mine a fost un raspuns!

Ulterior am citit pe spatele icoanei ca este Sfantul Apostol Andrei, ca este o replica pe panza, care respecta proportiile si cromatica originalului, o icoana din Moldova, secolul  al XVII-lea. Este piesa 125 dintr-o serie limitata. Mai tarziu, sotul meu a facut o legatura importanta cu faptul ca de ceva vreme este foarte atras de cultura si credintele dacilor. Sfantul Apostol Andrei a crestinat poporul nostru inca de pe vremea dacilor!

Am mai urmarit cum pica lumina dimineata, dar acea aura nu a mai aparut. Pentru mine a fost suficient. Am mai adaugat un sfant in buchetul iubirii de Dumnezeu! Sfintii intermediaza pentru noi si ne dau daruri pe care le-au facut si in viata. Singurul lucru care ma face sa ma indoiesc este faptul ca nu sunt vrednica sa primesc asemenea semne…

P.S. Sper ca s-a inteles faptul ca icoana uitata la tamaiat e chiar aceasta.


 


Traiesc

Ca sa nu mai primesc intrebari de genul… „blogul asta mai e activ?”, o sa va scriu in fiecare zi cate un „traiesc”.

Uneori, tocmai pentru ca traiesc nu am timp sa postez ceva nou. Azi spre exemplu am fost cam toata ziua pe drumuri. In principal, la scoala. Ce sa va zic, ca profa de engeza e o scumpa? Ca o iubesc pe „diriga”? Ca am luat azi un 8 la Reumatologie si ca m-a durut?

Ca scoala ne-a acordat bursa mie si sotului meu pentru a pleca la schimb de experienta in Olanda (Leiden) si ca suntem fericiti? Ca avem o colega in clasa (nu foarte frumoasa, dar batraioara si un pic cam rea…) care astazi a zis ca o bursa ajunge la doi oameni casatoriti… ca si cum barbata-miu ma ia in spate  pe post de rucsac in avion si in tren, mananca el si eu ma uit, la muzee intra unul dintre noi si ii povesteste celuilalt…

Mda, sunt un pic satula de reactiile ei repetate. Am deja alergie la replica „lasa, nu va mai plangeti, ca noi avem copii acasa” atunci cand le spunem ca daca strangem bani de un banchet dam cat ne putem permite din pozitia de doi someri cu participare dubla. Adica… daca fiecare din clasa trebuie sa puna 30 de lei, noi trebuie sa dam 60, iar pentru o familie in care amandoi suntem someri si veniturile sunt zero, a plati dublu decat alt elev care castiga un salariu, pe langa cel al sotului (- cheltuielile cu copiii), devine o suma chiar mare… Daca acel om cu copiii acasa a platit prima rata a taxei scolare 13 milioane si a fost un efort financiar… oare ce efort financiar face familia de someri ca sa plateasca 26 de milioane de-odata???? Ma mai deranjeaza si faptul ca la lucrari, tot de la noi copiaza… Oare nu ar trebui sa instituim o taxa (gen drepturi de autor) pentru ca noi invatam si altii temina scoala uitandu-se urat la noi (ca ne e greu sa platim dublu), dar frumos la lucrarea de pe banca?

„Avem copii acasa”… Ei o vad ca pe o povara, noi ca pe o binecuvantare de care inca nu avem parte pentru ca am pierdut 3 sarcini in ultimii 2 ani. Ei au ingeri care sa-i mantuie si sa le dea o cana cu apa la batranete, noi doua pisici care ne umplu viata de iubire si amuzament, dar dupa care o sa plangem amar cand vor fi batrane si vor muri… Si pare destul de probabil sa moara inaintea noastra.

Stiu ca cea mai taioasa rautate vine, in principal, din invidie si ca situatia ar putea parea absurda ca niste oameni pentru care banul e rege pot invidia doi someri fara copii… dar nu e. De fapt, e cea mai clara dovada ca BANUL NU ADUCE FERICIRE! Nu situatia financiara o invidiaza, ci armonia unui cuplu care e hotarat sa il slujasca pe Dumnezeu si de aceea in schimbul  banilor au armonie, iubire, fericire si… timp sa invete cat sa merite o bursa!

Colega cu pricina e genul de asistent medical care se va uita urat la bolnavul care nu da spaga pentru o perfuzie, chiar de omul ala ar avea aripi de inger! Aia numesc eu saracie, un suflet mort care nu are idee despre cum e sa iubesti oamenii, nu are un trup ok, o minte agera, timp sa invete sau capacitatea sa inteleaga lucruri profunde sau sa faca niste calcule matematice simple. Nu sunt sparata pe ea, o compatimesc, dar nu mi-as pierde vremea sa ii ofer „perle”, mi-ar lua prea mult timp sa o invat abecedarul omeniei.

Pot ajuta cu multa rabdare oamenii care cauta bogatia sufleteasca, echilibrul, lumina, iubirea, dar femeia asta este la stadiul in care nici macar nu se intreaba daca asa ceva exista! Ea vede doar ca noi plecam in Olanda si ca primim niste bani de la scoala, ca si cum banii aia ar fi o recompensa, nu un mijloc de a supravietui aproape o luna intr-o tara straina, pentru a aduce informatii scolii. By the way… o bursa este echvalentul costurilor bileteleor de avion, cealalta pentru: tren zilnic intre orase, mancare, bilete de autobuz, vizita la muzee (timp de 14 zile pentru 2 oameni) si cadouri pentru colaboratorii olandezi.

Mda… cred ca ce am facut eu acum se numeste bârfă… dar sunt un om autentic, deci o fac cu sinceritate.

In alta ordine de idei si revenind la scuza de inceput… Uneori creativitatea mea nu tine de semantica, de aptitudinile literare. Vine muza (aceeasi) si imi pune in brate, in loc de tastatura, o pensula, un carton de la un calendar perimat si ceva tuburi de tempera. Na… ce sa fac? Ma execut!

Circumstante ciudate

Cred ca am luat o decizie corecta atunci cand am ales sa fac scoala de asistenti medicali. Ca imi place si ca am chemare spre medicina inca din copilarie o confirma chiar postul acesta, scris cu 2 ani inainte de a decide sa studiez Nursingul https://igalis.wordpress.com/2008/01/23/moartea/ , dar circumstantele actuale chiar imi confirma faptul ca viata e ca o bucla, te intorci cel putin o data in locurile in care ai trait evenimente importante.


Identificarea cu agresorul

Psihanaliza explica foarte clar mecanismele de aparare ale EU-lui. De cine se apara EU-l? Pai se apara de agresiunile din exterior, dar si de pulsiunile interioare interzise de legi sau de bunul simt. La copii, aceste mecanisme sunt foarte pregnante pentru ca au intuitia nealterata de procesele cognitive, ca adultul. Dar acest lucru explica si faptul ca adultul, in situatii nevrozante (conflicte exterioare sau interioare) redevine, la nivelul simtirii si al reactiilor comportamentale, copil de 5 ani. Un exemplu: Daca eu la 5 ani am invatat ca trebuie sa ripostez cu pumnii si picioarele atunci cand cineva ma agreseaza fizic, la varsta adulta voi reactiona la fel, ii voi da o scatoalca reala sau imaginara, dar i-o dau! Tensiunea pulsiunilor inconstiente ma vor determina sa redevin copilul de 5 ani care a rezolvat o teama ripostand cu violenta fizica la un atac similar.

Asa mi s-a intamplat acum aproape 2 ani, cand am stat internata vreo jumatate de luna intr-un spital pentru ca urma sa pierd o sarcina mare.

Am avut o altercatie cu o doamna asistent medical pe care o tolerasem destul cu anti-talentul ei de a prinde o linie venoasa („un fleac, m-a ciuruit!”), dar m-am transformat brusc in fetita de 5 ani atunci cand a inceput sa tipe isteric la colega mea de salon (si ulterior la mine), dand usa de perete ca zmeul la ora 6 dimineata. Simteam cum ma iau palpitatiile de nervi, iar cale de comunicare verbale nu am gasit decat ridicand tonul cu un semiton mai sus decat ea. Replica mea era „stiu ca puscaria, armata si spitalul depersonalizeaza omul, dar nici chiar asa… ca nu am cerut noi sa avem probleme…” S-a ajuns la amenintari, ca vin cu televiziunea… atunci s-a potolit ofensata si din momentul ala nu a mai trecut pe la patul meu. Isi trimitea colega de tura sa imi schimbe perfuzia. Colega ei, o dulceata! O femeie foarte calma si corecta, mi-a devenit apropiata.

Cat am stat internata am invatat sa butonez singura perfuzia, sa imi ajut colegele de salon sa se dea jos din pat dupa operatie, sa se imbrace si sa se dezbrace, sa umblu la paturi… Dupa ce am pierdut copilul (la aproape 6 luni), am ramas somera si am constatat ca pe timp de criza meseria mea nu se mai cauta, am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma reorientez profesional spre o meserie care se cauta si in tara si in strainatate. Instantaneu mi-a incoltit ideea ca si eu pot fi asistent medical. Instinctiv m-am identificat cu agresorul, ca copiii care dupa ce au fost la doctor si le-a fost teama de intepaturi, se duc acasa si fac injectii la papusi.

Prima bucla

In primul stagiu de practica am avut o surpriza. Practica era programata taman in spitalul in care am pierdut copilul! Nu la aceeasi sectie, dar am bantuit TOT spitalul, toate locurile pe care atunci as fi vrut sa le vad si nu imi era permis. Am vizitat sectia de terapie intensiva NN (nou nascuti) si am vazut bebelusi cat o lingura, nascuti prematur. M-am si indragostit de o fetita cat un pui de pisica si pentru fiecare in parte m-am rugat sa il faca Dumnezu OM. Impresionant! Mi-am potolit astfel setea de a vedea bebelusi mici de tot, asa cum era si baiatul meu.

Apoi, pentru ca aveam acces, am vizitat si morga spitalului. Nu era niciun „client” la ora aia (slava Domnului!), dar borcanele cu copii in formol le-am luat la rand sa imi caut baiatul. Nu era. Nu va imaginati ca m-am dus tremurand si plansa toata, sunt fetita mare si inteleg fenomenele naturii, eram calma si curioasa. Atat.

Tot in spitalul acela mi-am mai infrant o teama: amputatiile. La cate am vazut… multumesc zilnic Domnului ca merg pe picioarele mele si am mai inteles ceva important. Toti oamenii  care si-au pierdut un membru inferior aveau o reactie comuna. Injurau sau blamau piciorul cu pricina! I-am invatat pe toti sa isi iubeasca corpul, sa ii ceara iertare ca i-au adus daune, sa vizualizeze fenomenul vindecarii operatiei si sa priveasca in perspectiva fara disperare. Daca Dumnezeu le-a luat picioarele cu care, unii dintre ei, alergau la pacate, acum, stand in pat vor invata sa isi foloseasca mai mult mintea si sufletul. Sunt convinsa ca daca te duci de bunavoie spre credinta si bunatate, intelepciune si iubire, Dumnezeu nu va fi nevoit sa iti ia picioarele.

A doua bucla

Ieri am reinceput stagiul de practica. Stiam ca vom merge la sectia de terapie intensiva afectiuni coronariene a Spitalului de Urgenta Floreasca, dar brusc azimutul s-a schimbat si m-am pomenit in practica la spitalul, pavilionul si chiar etajul unde a murit tata! Acum 15 ani bantuiam pe acel coridor ziua si noaptea. Cunosc salonul ala ca pe propria casa, pentru ca mi-am petrecut acolo cam doua saptamani intea mortii celui mai drag om de pe pamant, tata.

Inca nu am intrat in salonul respectiv, dar sigur o voi face zilnic timp de doua saptamani. O sa stau un pic langa patul ala si o sa incerc sa mai simt vibratia… poate e un loc de re-intalnire… Inca nu stiu ce lectie imi va aduce intamplarea asta, dar o sa va scriu dupa.

Cert e ca viata e facuta din simboluri. Ieri, cand am urcat scarile spre etajul cu pricina am vazut un preot inaintea mea, mergand spre un salon. Altcineva urmeaza sa moara acolo… Un pic m-am consternat cand colegele mele au inceput sa faca galagie, sa chiţăie ca la petrecere in timp ce ne inţepam intre noi ca sa ne determinam glicemia. Incercam sa vad  de sus situatia inacceptabila in care intr-un salon se râdea cu chirăituri ascuţite, iar in salonul de alaturi (poate), un muribund se spovedea inaintea mortii. Am incercat sa le destup mintea, sa le spun asta, dar dupa cateva secunde de liniste in care dadeau din cap cu ochii in ochii mei fara sa inteleaga la ce ma refer au reizbucnit „trilurile”. Cu 15 ani in urma, din salonul „de alaturi” s-ar fi auzit (mai tare decat chiţăiala lor) hohotele mele de plans… Ciudate bucle ale timpului… ciudate circumstante… frumose lectii…

Pacatosul sunt eu. De foarte mult timp nu mai ajung la Liturghie. Ce ma opreste? De regula lenea. Ca un facut, ori ma trezesc prea tarziu, ori ma apuc de cafea si vicii imediat dupa ce m-am trezit, mai deschid si computerul si deja s-a facut ora 11.00. Unde sa ma mai duc la finalul Liturghiei? Imi promit ca merg seara la vecernie si cateheze si … bineinteles ca nu mai ajung. Asa trec saptamanile la rand si ma trezesc ca au trecut lunile si nu am mai fost de un anotimp la cea mai puternica slujba din cate exista, Liturghia. Azi s-a intamplat ceva. Altceva.

M-am trezit la ora 09.30 in sunetul clopotelor de la biserica din celalalt capat al strazii decat mergem de obicei. De fiecare data cand le aud mi se strange inima de dorinta de a fi acolo, dar… azi am ajuns pentru prima data dupa opt luni!

Cand colegii de banca se inhaiteaza la prostii, profesorii ii muta in banci diferite

Asta a fost revelatia pe care am primit-o cand ma intorceam de la biserica. Extrapoland problema la casnicia noastra, care a inceput sa adune destula tensiune de o vreme, am inteles ca intre soti se intampla la fel. Cand se inhaiteaza la prostii, Dumnezeu ii desparte. Poate nu ii desparte in fapt, ci doar spiritual. Atunci apar tensiunile care se descarca in conflicte verbale si apoi apare divortul emotional. Continua sa traiasca impreuna, dar sunt doua entitati separate, nu un cuplu.

Pusi in banci separate

Dupa ce ne-am certat pe niste cioburi, ne-am baut cafeau si am ras cateva tigari, el a plecat la biserica. Eu am mai ramas un pic ca sa il „dau uţa” pe diavolul responsabil cu ne-mersul la biserica. Dupa ce i-am facut pe plac o vreme m-am infuriat pe el si l-am pus jos ca sa ma imbrac. Ala tot pe mine, mai mult ma scarpinam decat ma imbracam. Atunci m-am pornit sa spun Rugaciunea Inimii. Dupa cateva repetari eram deja imbracata decent, la usa. Am plecat catre biserica, dar de data asta nu am mai luat-o in dreapta,catre coltul strazii, unde stiam ca il gasesc pe sotul meu, ci m-am dus in stanga, spre biserica aceea care de opt luni ma cheama cu clopotele ei grave. Era deja ora 11.00.

Pe drumul pustiu, am vazut o femeie grasuta, imbracata de casa, care dadea cu ravna zapada din fata portii. M-a strafulgerat un gand: ” suntem doua pacatoase, eu o lenesa incurabila si tu o harnicuţă care a uitat sa respecte ziua Domnului”. Imi venea sa o iau de mana cu mine la biserica, macar o ora, cat mai ramasese din slujba. Poate nu ar fi venit, dar macar i-as fi lasat informatia ca a munci duminica e lipsa de respect pentru ziua in care pana si Dumnezeu s-a odihnit. Mi-am vazut de drum.

Prima senzatie cand am ajuns in fata bisericii a fost ca Liturghia s-a terminat si ca nu mai e tipenie de om inauntru. Am intrat timida si m-am pomenit intr-o biserica frumoasa, curata si luminoasa, in care toate femeile aveau capul acoperit, barbatii stateau pe dreapta si femeile pe stanga, era loc destul, iar un cor canta ca in Rai. Am ajuns la „Tatal Nostru”. M-am asezat in genunchi ca toata lumea si am ridicat ochii la un barbat care dadea din maini la cativa metri de mine. Initial ma gandeam ca isi face semne cu cineva, dar apoi mi s-a umflat inima brusc si m-a pornit plansul cand am realizat ca de fapt CANTA „Tatal Nostru” prin limbajul semnelor pentru niste surdo-muti.  Cantau toti! Cu mainile! Si acum imi vine sa plang cand privesc tabloul panoramic: femeia intreaga si sanatoasa cu lopata in mana, surdomutii cantand cu mainile Rugaciunea Imparateasca, iar eu, frumusel imbracata, ajunsa la biserica pe final de Liturghie pentru ca mi-a fost lene!

Lumina

La predica, un parinte venerabil, si-a inceput cuvantarea explicandu-ne ce inseamna Pericopa, cum se incheie azi ciclul sarbatorilor care au debutat cu Nasterea Mantuitorului si alte asemenea. Iar m-a strafulgerat un gand… „Mai, dar ce teologic ne vorbeste preotul, mai bine ar renunta la tipicuri si ne-ar vorbi despre chestii practice, cum sa  facem sa pacatuim mai putin, cum sa luptam cu ispitele…” La momentul in care mintea a revenit la discurs, parintele vorbea despre lumina. Mi-am tras sapca mai sus de pe urechi ca sa aud mai bine, pentru ca termenul de „lumina”  ma fascineaza inca din adolescenta. E unul dintre cuvintele pe care le iubesc. Mai iubesec si cuvantul „iubire”.

Nu stiu exact ce spunea, dar am simtit o raza pe  mine care a inceput sa creasca sa ma inunde si sa ma umple pana inima mi s-a umflat din nou iar din ochi au inceput sa curga lacrimi linistite. Lumina s-a amplificat fara sa doara, nu-mi amintesc daca am clipit, dar stiu ca de gene mi se aninasera niste lacrimi care au facut din imagine o perdea de lumina calda, stralucitoare si mai stiu ca nu durea pe retina. Prin perdeaua asta ma uitam tinta la icoana Mantuitorului din partea dreapta a Usilor Imparatesti si la un moment dat I-am spus „ajunge, nu imi da mai mult ca imi explodeaza inima de fericire!” Am inteles intr-o fractiune de secunda cam cat de jos este nivelul meu de vibratie, daca un pic de lumina poate sa ma faca sa intru in fibrilatii. Cerem sa Il vedem pe Dumnezeu ca sa credem… Daca l-am vedea ne-am face scrum! Am avut si momentul ala de indoiala specific credinciosului care inca mai cauta explicatii. Am patit ca Petru care, mergand pe apa, s-a indoit si atunci s-a scufundat in valurile ucigase. Indoiala mea suna asa: ” Oricine se asaza in locul asta primeste lumina pentru ca in dreapta e fereastra pe care intra soarele”. Atunci lumina a inceput sa scada. Poate vreun nor… Cand mi-am adus aminte ca am mai trait o data starea asta si atunci am inteles ca Dumnezeu a creat tot ce vedem si ca este normal sa se slujeasca de lucrurile materiale ca sa iti dea ceea ce ceri, lumina a crescut la loc.

S-a impartasit un ingeras

Un preot mai tanar a iesit cu potrul cu Sfanta Impartasanie, l-am privit ca de fiecare data, ca un ratacit in Sahara care ii vede pe altii ca se adapa dintr-o plosca cu apa rece si limpede… Sorbeam starea celor care beau… Dar azi, un singur copilut, mic cat un boschet si cuminte ca un inger, s-a infruptat din carnea si sangele Mantuitorului. L-am privit cu respectrul celui care vizioneaza un film cu un singur actor. El, impartasitul.

La final, preotul a venit langa mine ca sa binecuvanteze bucatele de pe masa, cu o „ciurda” de copilasi cuminti dupa el. Nu eu am folosit termenul de „ciurda de copii a preotului”,  ci preotul insusi parafrazandu-l pe Creanga. Trebuia sa vedeti mutriţele alea cuminti cand au primit cate un mar de pe masa si cate un pateu! Cum sa nu te apuce din nou emotia? Cum sa te uiti la ochisorii aia si sa nu razi printre lacrimi? Niste pui de om, nevinovati si fericiti ca au primit papa la gura.

Oare lumina pe care o primesti se vede?

Ne-am asezat frumos la rand la miruit. Faceam bilantul, nimic nu m-a tulburat, nimeni nu m-a suparat, nu m-a calcat nimeni pe maini si nimanui nu i-am stat in drum… „prajituri” de la Dumnezeu… azi am primit un TORT intreg! Inca imi simteam inima marita in piept si zambeam a liniste cand mi-a venit randul. Atunci, preotul s-a uitat in ochii mei si m-a intrebat: „Cum va cheama pe dumneavoastra?”  I-am raspuns. Apoi m-a intrebat: „Cum ati ajuns aici, ati mai fost?” Imi venea sa ii pup mana si sa il intreb daca vede ce am primit eu azi! Dar m-am abtinut, i-am spus doar ca stau foarte aproape si ca, de luni de zile, clopotele lui ma cheama. Ca pana acum mergeam in coltul celalalt al strazii, dar ca azi am descoperit un loc minunat. A fost surprins placut si zambind larg mi-a raspuns: „Daca e chiar asa, atunci o sa mai veniti!”

O sa mai merg.

La iesire am intrebat cum se numeste preotul… Victor Frangulea.

Revelatia

Intorcandu-ma spre casa am salutat cu glas tare catelul batran si ciufut pe care il vad mereu iesind din curtea scolii, am continuat sa zambesc pana am ajuns acasa. Atunci a aparut metafora cu colegii de banca. Dumnezeu ne-a separat un pic ca sa ne arate fiecaruia dintre noi ceva. Ce i-a aratat lui nu stiu, ca nu l-am intrebat, dar nici ce am primit eu nu i-am zis… Poate o sa citesca ce am scris acum. Sau poate nu. Probabil ca ne vom impartasi toate invataturile dupa ce vom fi invatat fiecare sa Il punem pe Dumnezeu mai presus de orice. Dumnezeu nu ne separa ca sa ne pedepseasca, ci ca sa NU ne pedepseasca mai tarziu.

Mutumesc Doamne!