La baltă

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai… am aterizat şi noi la un grătar, la malul unei bălţi cunoscute de către pescarii amatori. Balta Cămineasca. Pe grătar au sfârâit câţiva peşti, dar erau aduşi de la hipermarket. Nu ştim la altii, că peste apă am văzut o tabără mai bine ancorată de undiţe, dar şi muntele de gunoi rămas în urma lor la ora închiderii. Noi ne-am luat săculeţul de gunoaie şi l-am îndesat în portbagaj. Curat am găsit, curat am lăsat şi natura ne-a răsplătit cu o tihnă cum rar poţi simţi în metropola în care locuim unii peste alţii.

 Balta Cămineasca se afla la 45 de km distanţă de Bucureşti pe direcţia Alexandria, via Ghimpaţi. Chiar la intrarea în comuna Ghimpaţi se face o intersecţie. Acolo apucaţi stânga şi după vreo 5 km se face un drum în dreapta, spre Cămineasca. Dupa ce strabateţi acest sat “virgin”, în zare se vede o pădure. O ocoliţi prin dreapta şi ajungeţi în acest loc pitoresc.

Nu o să vă povestesc despre momeli şi nici despre cât costă să stai cu undiţa în apă, ci despre liniştea şi pacea care domneste în jur. Din când în când, cucul vă numără anii de-i mai aveţi de trăit (mie mi-a cântat cam cu economie, trei!) şi vântul înfioară frunzişul. Drept e că am auzit şi un ATV, o manea razleaţă dintr-o Dacie care se căznea să urce dealul şi nişte glasuri voioase de campesinos plictisiţi de ei înşişi. Pe langă tabăra nostră a trecut chiar şi o motocicletă care urca în coastă prin pădurea rară, dar după viteza pe care o avea şi cositele blonde care fluturau din ţeasta pasagerei, am înteles că facea pe ea şi baiatul o impresiona ducând-o ca vântul şi ca gândul în vârful dealului la un pişu.

Ne-am uitat după casa de bilete pentru pescari, dar nevăzând nimic prin jur, am scos timizi o undiţa, i-am pus un pic de pâinică în cârlig şi am lansat-o în baltă. Ne-am pozat cu undiţa ca să facem impresie la nepoţi şi ne-am concentrat pe grătar.

Am degustat câte o bere, o cola, apă şi ce mai aveam prin dotare, apoi am lenevit pe scaune pliante, pat de campanie şi păturici. Niciun ţânţar nu a îndrăznit să ne tulbure hodina. Cum soarele se pitea pudic pe după nori am pus şamanul (avem noi unul în familie) să-l cheme. A ieşit dulce ca un copil auriu şi ne-a ţinut companie până la ora sa de culcare. Am pus şamanul să cheme şi peşti la undiţă, dar se cam ameţise de la bere şi îi mai era şi milă de ei, asa că nu ştiu ce vrăji a făcut dar au fugit ăia în capătul celalalt al bălţii. Ba nu, mai săreau din cand în când şi pe lângă undiţă şi ne făceau cu ochiul, ştrengăreşte. Ne-am entuziasmat, am mai lansat câteva pâinici la apă, dar până la ora înserării n-a gustat niciunul din bunătăţile din cârlig.

În ciuda faptului că şamanul muciucit cu bere comenta în barbă “v-am alungat peştii de la undiţă, că mi-e milă de ei”, omul cu pălărie a făcut o întelegere cu Universul şi cu mine: “dacă mă iubeşti o să prind un peşte!” Mă dădeam de ceasul morţii că eu îl iubesc, dar dacă şamanul i-a descântat să fugă… asta nu înseamnă că sentimentele mele nu sunt sincere. Ca să zic drept… chiar nu vedeam posibil să se prindă vreun nătăfleţ. La pâine? Cine mănâncă pâine goală când vis-a -vis se zvârcolesc râmele grase în cârlig?

Exact la ora închiderii, ne-am dus să strângem undiţa când…

Maaaamăăă, pradă!

Ne-am bucurat de parcă prinsesem peştişorul de aur! L-am pupat cu toţii în bot şi l-am eliberat cu delicateţe. După asta ne-am adus aminte că nu ne-am pus dorinţe… Dar Universul ştie, iar una dintre dorinţe deja ni se îndeplinise: Să fie peştele liber şi fericit în balta care ne-a dat atâta tihnă şi armonie cu natura!

P.S.  Îi rog pe cei care vor merge în acest loc, inspiraţi fiind de cele ce le-am scris, să ia un sac mare de gunoi şi la sfârşitul distracţiei să ducă cu maşina resturile până la un container. Aşa ne vom bucura cu toţii de frumuseţea unei naturi care atunci când este respectată ne iubeşte şi ne răsfaţă.