Doi ochi albastri s-au inchis pentru totdeauna

Sincronizare inversa

Ieri, 9 august 2008 la ora 7 si douazeci, ceasul a sunat si m-am dat jos din pat rapid, ca sa nu ma rapuna cumva oboseala orelor prea putine de somn. Aveam senzatia de nisip sub pleope ca dupa o noapte de betie. M-am spalat pe ochi, pe dinti si am luat telefonul sa-l sun pe M, un barbat care a avut candva o forma de cancer si acum e vindecat complet. Imi promisese ca va da cateva telefoane ca sa ma ajute sa adun oameni dispusi sa doneze sange pentru prietenul bolnav de leucemie si care avea nevoie urgenta de plasma si trombocite. Nu a raspuns. Asteptam. Nu stiu ce, dar stateam cu telefonul in mana si asteptam. In urmatorul minut am primit un sms. De ce oare am stiut ca nu e de la el? Era un text scurt si infiorator: “A murit Nicu”. Ulterior, printre bocete, am aflat cat de ironic ne-am sincronizat. Fix la 7 si douazeci, cand ochii mei se deschideau, ai lui se inchideau pentru totdeauna.

S-a stins linistit ca un pui

Candva, o batranica dintr-o biserica, m-a vazut plangand cu sughituri si m-a intrebat ce mi s-a intamplat. I-am spus ca tatal meu chiar in momentul acela e pe moarte si are dureri mari. Auzisem de slujba de Maslu, dar nu stiam cum se face. Mi-a axplicat cu rabdare tot ce trebuie sa fac si la sfarsit mi-a zis: “Daca Dumnezeu vrea, ii face o minune si se face bine, daca nu, moare linistit ca un pui”. I-am multumit cu inima putin mai usoara, i-am aprins tatalui meu o lumanare la vii si am plecat spre casa. In fata usii cautam frenetic cheile in geanta pentru ca de dincolo de usa razbatea ţârâitul telefonului. Am intrat in fuga si am raspuns. Era sora mea care, cu glas moale, mi-a zis: “Tata s-a dus”. Imi tremurau mainile, iar lacrimile isi faceau loc dureros spre afara, ca un vulcan. M-am trezit vorbind: “Iti multumesc Doamne”! Inimaginabil, dar asta mi-a iesit pe gura atunci cand Dumnezeu mi-a luat cel mai drag om de pe pamant! Si am intels: s-a stins ca un pui.

Ulterior am mai fost pusa in situatia de a merge la slujbe de Sf. Maslu si am vazut si varianta cealalta de raspuns. Omenii aceia traiesc si acum. Pentru Nicu s-a dus o prietena, care are multa putere in rugaciune, chiar in ziua de Vineri 8 august, dar si in cazul lui, Dumnezeu a decis pentru “linistit ca un pui”.

“Casa mai fac, dar de la groapa nu ma mai intorc”

Rar mi-a fost dat sa vad oameni atat de hotarati sa lupte pentru viata si cu atata demnitate. Diagnosticul de leucemie acuta mieloblastica s-a confirmat in data de 3 august 2008 si a fost trecut imediat la chimioterapie. A doua zi l-am vizitat. De cum am intrat pe usa am dat de ochii lui albastri si zambetul elegant pe cale mi l-a afisat toata viata. Era doar putin mai slab decat il stiam, in rest la fel: respectuos, cuminte, calm si foarte hotarat sa gaseasca o rezolvare problemei care s-a ivit. I-am explicat pe şleau ca stiu diagnosticul si vreau sa stiu de la el ce se poate face. Nu incercam sa il periez, sa il incurajez, sa il pacalesc, sa ii zambesc altfel decat am facut-o toata viata, ci pur si simplu incercam sa fim eficienti impreuna. Mi-a spus ca are grupa sanguina B III, dar nu a stiut sa-mi spuna daca e pozitiv sau negativ. Eram compatibili, dar asta nu conteaza atunci cand donezi pentru cineva. E binevenit sangele din orice grupa, pacientul va primi in schimb cam jumatate din cantitatea de sange donat, dar, fireste, o grupa compatibila cu a lui (B III sau 0). I-am zis ca vom lupta, ca boala asta fulgeratoare nu poate fi decat un avertizment, ca ceva nu face bine in viata lui si trebuie sa schimbe. I-am zis ca dincolo de cauzele fizice ale bolilor sunt si cauze subtile si poate inconstiente. Leucemia are ca origini toate sentimentele de ura indreptate spre altii sau chiar asupra propriei persoane. I-am sevit direct in teren problema fostei sotii, care s-a indragostit de altcineva si a plecat de acasa facand un alt copil cu noul barbat. “Inceteaza  sa o condamni! Impaca-te cu ea, cu situatia, iubeste-o neconditionat si doreste-i bine. Asta iti va vindeca si sufletul si boala!” Nu era pregatit sa inteleaga, iar eu nu putem vorbi mai intim pentru ca in salon se mai aflau si alti oameni. Fiind sub perfuzie, nu am putut sa-l scot in curte sa vorbim doar noi doi. Am renuntat, cu promisiunea ca il voi suna zilele urmatoare sa il prind fara perfuzie. Mi-a promis ca o sa lupte. Era frumos, viu, puternic si foarte optimist. Cred ca toata viata imi voi aminti replica lui la fraza: “Hai, luptam, ca nu e vreme de vacanta, mai ai treaba pe pamant “( cu referire la fetita lui superba, de 5 ani, pe care o crestea singur). Raspunsul a fost: ” Daca trebuie, imi vand si casa! Casa mai fac, dar de la groapa nu ma mai intorc”…

Marti pleaca la groapa

Acum trupul i se odihneste intr-un frigider, dar… sufletul? Oare intelege ca a murit? Unde se duce, ca la mine nu a venit in vizita. In ciuda oboselii nu am putut sa dorm pana foarte tarziu in noapte. Speram sa ma viziteze in vis. Nu a venit inca. Sunt sigura ca vegheaza deasupra fetitei lui. Il astept cu rabdare pana cand va avea timp si pentru mine.

In dupamaiaza zilei de Vineri 8 august i s-a alterat brusc starea. Acuza ameteli si, la un moment dat, a inceput sa delireze. Pe la ora 22.00 am primit un telefon de la prietena mea si mi-a zis ca ii este mult mai rau. Mi-a mai zis ca a avut momente de luciditate si ca le spunea celor din jur sa ma sune, ca eu il pot ajuta. Avea nevoie urgenta de trombocite si plasma. M-am apucat sa dau telefoane pe la prieteni si i-am rugat plangand sa ma ajute. Au sarit imediat, dar… mai toti erau plecati din Bucuresti. Luni, dimineta la prima ora, era cea mai apropiata data cand ar fi putut dona sange. Am facut o lista de vreo 10 persoane. Nu aveam stare, asa ca, cu riscul de a-l obosi, mi-am luat sotul si am fugit la spital. In curte m-am intalnit cu inca 3 prieteni care aveau grija de el. Medicul le recomandase sa ramana cineva peste noapte cu el. Cumnata lui abia plecase… multa lume il iubea. Multa lume plange acum.

Cand am intrat in rezerva, am intalnit aceiasi ochi albastri atintiti spre mine, dar pe un ten livid, cu cearcane vinetii si doua buze albe, cu vagi urme de sange, mi-au rostit stins numele. “Găbitză!” Era constient si la fel de curajos, doar vocea era stinsa si respiratia sacadata… abdominala. Semn rau. Isi oprise singur perfuzia de sange terminata (lucru pe care il facea frecvent) si a cerut apa. Si-a dus singur sticla la gura, a baut ca un om sanatos si mi-a dat sticla sa ii pun capacul. I-am zis ce am rezolvat. Ma asculta activ si dadea din cap a aprobare. I-am zis ca trebuie sa reziste pana Luni. A dat din cap afirmativ si a zis “da, rezist”. Am vorbit despre Dumnezeu. Isi punea toata increderea in El. I-am spus ca multa lume il iubeste si ca acest lucru e mai important uneori decat viata insasi. Mi-a spus: “Stiu”. I-am dat punga cu plasma de sub perna si i-am zis sa o incalzeasca in mana (avea mainile foarte calde) pana chem  o aistenta sa ii puna perfuzia. Inteligenta lui nativa si practica m-a uimit o viata intreaga. A bagat-o sub tricou pe abdomen. I-am pus mana pe un genunchi si in timp ce ii spuneam in gand Tatal Nostru… a atipit.

Somn de copil

Privindu-l cum doarme, mi-au revenit vii in memorie imagini cu el de cand era copil si eu adolescenta. Cum il dadeau in leagan ambii parinti (parinti adoptivi. Mult timp nu am stiut asta, nici noi, nici el.) Parinti care au fost tratati ca sfinti atunci cand Nicusor a devenit mare, parinti pentru care Nicu a facut tot ce era uman posibil atunci cand au devenit neputiinciosi si bolnavi. S-au dus unul dupa altul, iar in ciuda durerii imense Nicu a dus cu demnitatea suferinta. Mi-am amintit cum statea langa tatal meu, care in loc de alte vicii avea ca obsesie tehnica si se “tavalea” pe sub masina cate o zi intreaga cerandu-i lui Nicusor cate o cheie. Mi-am amintit cum incercam sa ii impartasesc din filozofia de adult, pe vremea cand era adolescent indragostit si replicile lui veneau sub forma de intrebare daramand cu gratie toata constuctia mea filozofica. Ramaneam muta in fata unor adevaruri rostite cu simplitatea omului nascut genial de inteligent. Mi-am amintit cum niciodata nu mi-a stat paharul gol la vreo petrecere cand Nicu era acolo…  M-a scuturat un plans, interzis in situatia data, si am fugit afara.

La 1 noaptea am plecat

Am decis ca e mai intelept sa plec sa ma odihnesc, ca sa ma pot trezi a doua zi devreme, pentru a merge la Institutul de Hematologie sa cer trombocite si plasma pentru el. Dupa ce am vorbit cu asistentele (extrem de dragute), care m-au invatat ce sa fac ( si ele se atasasera de el), am mai dat o tura prin rezerva sa ma asigur ca i-au pus perfuzia. Aproape se terminase si a intins mana sa o opreasca. Stiind cat e de valoroasa, i-am zis sa o mai lase putin, mai erau cateva molecule. I-am inchis-o eu. Dadea semne de oboseala, l-am luat de toarta pe prietenul care i-a stat aproape non stop si am iesit din rezerva. Uneori, prea multa bunavointa strica. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la Nicu au fost: “D, esti extraotdinar de stresant!”

Baiatul stresant a ramas pe hol pana dimineata, eu am plecat. Nicu a ales sa moara in prezenta cumnatei, care ulterior mi-a spus printre accese de plans, la telefon: ” A zis doar ca e intuneric, apoi a inceput sa vese sange si a murit!”

La revedere, nu adio!

“C-o moarte toti suntem datori”. Deci nu e potrivit sa spun adio. Daca e adevarat ca pe lumea cealalta ne vom revedea, atunci imi doersc sa ma ridic la inaltimea existentei lui Nicu si mai ales a tatalui meu, ca sa fiu vrednica sa ii revad. Pana atunci, am sa fac cel mai important lucru pe care il pote face un muritor pentru un suflet, am sa ma rog cu toata puterea mea ca Dumnezeu sa-i aiba in grija. O sa ne fie tare dor de Nicu. Odihneasca-se in pace!

Amin.