Moartea…

 un fenomen simplu in natura, doar oamenii o fac inspaimantatoare

                                                                                            asa spunea  Marin Preda

Cand eram mica (5 ani) aveam un obicei dubios: saream gardul la Spitalul Militar si ma uitam pe geam la morga. Daca ar fi fost o curiozitate, ar fi disparut dupa prima vizita, dar tind sa cred ca era chiar pasiune, pentru ca faceam asta zilnic!Pe la 11 ani mi-am luat inima-n dinti si l-am rugat pe medicul patolog sa ma lase sa asist la o autopsie. M-a refuzat, evident (si eu as face la fel).

 

Nu m-am lasat, la 13 ani m-am dus la Facultatea de Medicina si, fara sa mai cer voie, m-am infiltrat printre studenti in sala de disectii. Dupa o vreme s-a prins profesorul ca eram o studenta mult prea mica si s-a amuzat copios pe seama mea. Mi-a zis: “Curajoaso, mortii nostri sunt curati de bei apa de pe ei, inoata in bazine cu formol cu anii, daca esti cu adevarat tare, du-te la Institutul medico-legal Mina Minovici”. Drept e ca era curatel batranelul de pe masa de ciment, dar putin cam jupuit de studentii care trageau cu penseta de venele si nervisorii din zona gatului (ORL, bag sama). Atunci am promis ca imi voi dona corpul facultatii de medicina. Ala era nivelul meu de intelegere. Omul murea si… era ingropat, sau isi dona corpul, mai inota 2 ani intr-un bazin cu formol si era util stundentilor care dupa aia iti taie penisul in trei bucati distincte, cu toate ca tu te-ai dus pentru o apendicita. Ma vedeam deja medic! Dar… am evoluat.

La 14 ani am ajuns intamplator pe la Mina Minovici si mi-am amintit de provocarea profesorului. Ca omul a avut dreptate am simtit inainte sa intru in cladire, dar mi-am pus batista la nas si am patruns! In timp ce contemplam inmarmurita cadavrele insirate pe mese, pe jos, care acoperite, care in pozitii mai ciudate, m-a surprins medicul autopsier si m-a intrebat ce naiba caut eu acolo. I-am explicat. Mi-a zambit elegant afisand cativa dinti de aur si mi-a zis: ” Daca promiti ca nu lesini, te poftesc in sala de operatii, abia am inceput o autopsie”.

Cine e mai slab de inger sa nu citeasca paragraful asta!

Cand am intrat, alt medic taiase deja scalpul cadavrului, ii taiase calota craniana cu trepanatorul si executa cu mana operatia de curatare a craniului dupa ce ii scosese creierul. Apoi i-a ridicat toracele pe un soi de butuc si dupa ce a taiat pelea de la gat pana in partea de jos a abdomenului, i-a taiat plexul si i-a desfacut cutia toracica pentru a avea acces la plamani. Atunci am vazut si eu cum arata un plaman de TBC-ist. Bietul om, ar mai fi dus-o ceva ani, daca nu se gasea unul fara TBC, dar cu masina, sa ii rupa coloana in regiunea cervicala in momentul cand i-a izbit carutza. Accident. Acesta era un om in varsta. Dar in turul prin alte sali am avut sa inteleg ca moartea nu tine cont de calendar, varsta, sex, sau frumusete. Pe alta masa era un pusti de 16 ani, intepenit intr-o pozitie ciudata, cianozat (negru). Se electrocutase la televizor. M-a mai impresionat un corp micutz, o fetita de 2 luni “uitata” in balcon pe timp de iarna. Oare parintii copilei mai traiesc? Or fi bine, sanatosi? In alta sala era intins pe masa un tanar de 30 de ani. Avea o operatie impresionanta la cap, pe langa taietura autopsiei. O lovitura in cap in ziua de salariu. Operatia nu l-a putut salva. Ce ironie, sa muncesti o luna si sa mori in ziua de salariu, pentru ca un altul care nu munceste nu are bani de bautura. Ce-o face oare omul ala de l-a pradat? Bine, sanatos si el? Ultiul corp fara suflare era al unei adolescente care inca purta o pijamalutza frumoasa, cu pantalonasi scurti si, din cat lasa sa se vada, avea un corp frumos. Avea pielea gainii, fiorii mortii… S-a sinucis. Pacat.

Periplul meu s-a incheiat tot in sala de unde plecasem. Intre timp “Tataia” (asa l-au botezat pe bietul om cu gatul rupt) era aproape recompus. Nu e adevarat ca le fura organele. Am vazut cu ochii mei cum i le-au pus pe toate din lighean, inclusiv creierul. Ce-i drept, le-au pus de-a valma. Dupa ce l-au cusut nu prea artistic, l-au spalat cu furtunul si cu peria. Nu, sampon nu au pus, era mai degraba detergent.

In drum spre casa ma feream de masini ca de naiba, nu-mi puteam scoate din cap cum as arata eu pe masa aia, spalata cu furtunul. Cat despre mirosul despre care vorbea profesorul de la Medicina… l-as recunoaste si acum, dupa 25 de ani. Zile intregi     l-am simtit in nari, probabil mi se fixase pe creier.

Cine se teme pentru viata lui si-o va pierde. La 17 ani era sa mi-o pierd. Nu conteaza cum. Dar atunci am inceput sa introduc in ecuatie si sufletul. Chiar daca eram atee, incepusem sa inteleg ca nu suntem simple corpuri care umbla. Am abandonat fascinatia pentru cadavre si am trecut sa crecetez sufletul. Dar despre asta… va invit la categoria “Viata de dupa viata”